Post-invalidare

         A trecut şi fatala zi de 21 august.

       Curtea Constituţională a decis că referendumul pentru suspendarea lui Traian Băsescu nu a fost valid. Cvorumul de 18,2 milioane de cetăţeni aflaţi pe listele electorale permanente nu a fost îndeplinit. Doar 46 virgulă ceva la sută din cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne. Ce importanţă mai are faptul că peste 7 milioane dintre participanţi au votat pentru suspendare! Ciudată s-a arătat paralizia de voinţă pe care a dovedit-o guvernul Ponta în reconstituirea listelor electorale permanente. Doar vreo 30 de mii de nume se aflau în plus pe aceste liste, după datele transmise C.C.R.. Oare aşa să stea lucrurile? Recent, s-au dat publicităţii datele parţiale ale recensământului din 2011, care confirmă faptul că populaţia stabilă a României abia dacă depăşeşte 19 milioane, astfel încât dacă se scade segmentul celor până în 18 ani (adică al celor care primesc alocaţie, cifră foarte uşor de scos printr-un simplu ENTER) se ajunge la o populaţie cu drept de vot de circa 16 milioane, care ar fi obligat C.C.R. să valideze referendumul. Dar I.N.S. a tăcut, ca ştim noi cine în păpuşoi, în intervalul în care un astfel de comunicat ar fi schimbat (posibil în bine) evoluţia politică a României. Totul miroase a conspiraţie menită să-l readucă pe Traian Băsescu la Cotroceni. Din ce motive? Care sunt meritele "extraordinare" ale unui astfel de lider care să justifice batjocorirea poporului român? N-am putea să le identificăm.

         Crin Antonescu a declarat în ultima săptămână înainte de 21 august faptul că se simte dezamăgit de timiditatea inexplicabilă a primului ministru Ponta, după referendum. Într-adevăr, s-a dovedit vizibil faptul că turaţia motoarelor celuilalt lider U.S.L. a scăzut considerabil după ultima întâlnire cu oficialii Uniunii Europene. Probabil că atunci s-au făcut cărţile revenirii lui Băsescu la Cotroceni. Prestaţia guvernamentală necesară validării referendumului s-a arătat din ce în ce mai apatică. În luptă a rămas doar Antonescu. Din tabăra P.S.D. (grupul de la Cluj) i se reproşează lui Crin Antonescu radicalizarea atitudinii anti-Băsescu. Din tabăra P.D.L. i se impută tonul naţionalist al vocii atunci când subliniază necesitatea menţinerii unei oarecare suveranităţi în relaţiile României cu Uniunea Europeană şi Statele Unite. Susţinearea pe faţă de către aceste forţe internaţionale a regimului Băsescu nu putea să nu irite pe preşedintele interimar. Se pare că nici o schimbare majoră nu este posiblilă în România fără acordul, aprobarea şi chiar participarea prin serviciile secrete ale marilor centre de putere ale lumii. Este ceea ce Ponta şi Antonescu au ignorat la începutul lui iulie, când a început procesul debarcării lui Traian Băsescu. Această ignoranţă costă astăzi enorm iar costurile se traduc prin dezamăgirea electoratului activ al României.

Post-referendum

       Ce se întâmplă în România în ultimele luni este de domeniul absurdului. O Curte Constituţională care pare a avea o temă de realizat şi nu ştie cum să o ducă la capăt, care emite decizii contradictorii, presiunile externe care şi ele par a mărturisi despre anumite înţelegeri ascunse, o presă scindată atât de mult încât adevărul rămâne pitit undeva sub spuma sforăitoare a cuvintelor şi imaginilor... Niciodată, nici chiar în perioada în care mass-media vorbeau excitate despre teroriştii lui Ceauşescu, confuzia creată nu a fost mai mare. Spaţiul mediatic glisează periculos de mult, analiştii politici se întrec în scamatorii sofistice care i-ar irita până şi pe un Protagoras ori Gorgias, nu numai pe Socrate. Toţi comentatorii îşi afişează o morgă de omniscienţă care te cutremură. Numai că fiecare vine cu adevărul propriu. Receptorul de informaţii rămâne perplex.

Până la urmă ce spune legea? Pe listele electorale permanente sunt trecuţi numai cei cu domiciliul în România sau şi cei cu domiciliul în străinătate? Legea referendumului (3/2000) nu defineşte acest termen. Totuşi, din alte legi referitoare la alegeri, se înţelege că pe aceste liste figurează numai cetăţenii cu domiciliul stabil în România. Informaţia aceasta generează optimism în tabăra adversară preşedintelui suspendat. Dar oare câţi dintre românii plecaţi şi-au stabilit domiciliul în străinătate? Ştim că foarte mulţi dintre emigranţii din România (majoritatea probabil) figurează încă, în evidenţele interne, cu domiciliul în ţara noastră. Aşadar, nu se poate conta pe totalitatea celor două milioane de români cu drept de vot din străinătate pentru a diminua cifra oficială de 18,2 milioane în funcţie de care se stabileşte cvorumul. Probabil că rezultate mai bune se obţin din actualizarea listelor, prin radierea celor decedaţi, în condiţiile în care s-au produs dovezi concludente că listele conţin persoane decedate ori care şi-au pierdut dreptul de vot. În momentul de faţă, publicul nu mai ştie pe ce căi se actualizează listele electorale permanente. La început, primul ministru a ordonat realizarea unui minirecensământ, apoi s-a renunţat la operaţiunea aceasta şi s-a decis să se folosească mecanismul magic al codului numeric personal, ceea ce a generat un nou val de optimism, temperat însă în zilele care au urmat. În momentul de faţă ceaţa persistă.

Curtea Constituţională a fixat ca termen de comunicare a hotărârii privind validarea sau invalidarea recensământului data de 12 septembrie, apoi 31 august, pentru ca, de curând, să anunţe o nouă devansare a termenului: 21 august. Ce repere vor fi folosit membrii acestei curţi când au stabilit aceste termene? A promis oare Guvernul ca va transmite mai repede listele electorale actualizate? În seara de 17 august, în spaţiul de emisiune al Realităţii TV, Crin Antonescu şi-a exprimat încrederea că referendumul privind demiterea preşedintelui Traian Băsescu va fi validat. Se bazează oare pe informaţii în premieră, încă necomunicate publicului, primite de la guvern?

Aşadar, ezitări şi bâlbâieli vin din toate părţile: şi dinspre guvern şi dinspre Curtea Constituţională. Spre disperarea acelui segment al publicul iubitor de claritate.

Dispute demografice

        Demografia este cea mai riguroasă dintre ştiinţele sociale şi n-ar trebui să genereze bătăi de cap utilizatorilor datelor ei. Prin instrumente specifice de calcul, demografii de la I.N.S. pot să ofere, prin numărare la recensământ, ori prin estimare în perioadele dintre două inventarieri de populaţie, o cifră destul de apropiată de adevăr a populaţiei unei ţări. În comentariul de ieri îmi exprimam nedumerirea legată de informaţia dată pe posturi, după închiderea urnelor, de către senatorul P.S.D., Dan Şova, privitoare la atingerea cvorumului cerut de Curtea Constituţională. Numărătoarea paralelă a dus la rezultatul că numărul participanţilor la referendum generează un procentaj de 52%, suficient pentru destituirea lui Traian Băsescu. Din pagina de astăzi a lui Liviu Ioan Stoiciu (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/07 , care citează Antena 3, aflu că baza de raportare utilizată de Dan Şova era alta decât cea utilizată în numărătoarea paralele a P.D.L. şi în estimările B.E.C. şi anume informaţiile la zi comunicate pe 26 iulie 2012 lui Liviu Dragnea de I.N.S., conform cărora în România la ora referendumului numărul persoanelor cu drept de vot era de 16.527.971. şi nu de 18.288.757 câţi erau înscrişi pe listele de alegători. În acest caz, prezenţa la vot  a avut o pondere de 52% din populaţia cu drept de vot, ceea ce obligă Curtea Constituţională să valideze tema demiterii. Dar va lua în calcul C.C.R. acest raport statistic al I.N.S. favorabil organizatorilor referendumului? Rămâne de văzut. Şi, de asemenea, rămâne de verificat dacă chiar aşa stau lucrurile în realitate. Suntem atât de obişnuiţi cu manipulările de tot felul încât se simte permanent necesitatea unor verificări paralele.

        Se ridică iarăşi o întrebare: De ce U.S.L. n-a actionat la timp pentru a impune o bază oficială de calcul, întemeiată pe adevăr şi nu pe liste mai mult ca sigur depăşite de evoluţiile demografice. Noua temă de bătălie politică ar putea fi atacată de acelaşi reproş, legitim, fără îndoială, şi anume cel al schimbării regulilor în timpul jocului. Este adevărat, dacă aşa stau lucrurile, aceasta ar trebui să fie noua temă de lucru al liderilor U.S.L., dar din interviul lui Ponta la Realitatea T.V., din seara de 30 iulie nu s-a lăsat de înţeles că se va acţiona în acest sens. Teama de o nouă urecheală din partea Germaniei şi a Uniunii Europene generează o inhibiţie tânărului premier care ar putea costa viitorii doi ani ai României. Sunt de acord, schimbarea regulilor în timpul jocului e o practică incorectă, dar miza de acum este mult prea serioasă pentru pentru a ne împiedica în asemenea scrupule. Şi-apoi regula nu se referă la populaţia înscrisă pe listele electorale, ci la populaţia cu drept de vot în ziua alegerilor. Cu siguranţă, tinerii care au împlinit 18 ani în ziua votului popular nu erau înscrişi în aceste liste, dar votul lor a contat. În schimb mulţi decedaţi figurează, iar neprezentarea lor la vot chiar contează. Eroarea liderilor U.S.L. a fost aceea că nu au contestat baza oficială de calcul utilizată de B.E.C., ceea ce a creat impresia că există un consens general în a recunoaşte această bază.

         Urmează câteva zile de dispute, în urma cărora Curtea Constituţională trebui să dea un verdict. Cu siguranţă va fi un  verdict dramatic luat în urma unor presiuni imense! În aceste două ziule care ne mai despart de data scadentă, liderii U.S.L. au obligaţia să convingă electoratul în legătură cu noua bază de raportare.

După referendum

Declaratia de la ora 0:30 a BEC a tăiat cu totul entuziasmul  numeroşilor adversari ai lui Traian Băsescu: 45,92% cvorum, ceea ce duce direct la nevalidarea referendumului pentru destituirea preşedintelui. Chiar dacă marja de eroare ar acţiona în favoarea U.S.L. (+3%), tot nu par să existe şanse de validare a referendumului. Nu-mi dau seama cum au ajuns cei de la U.S.L. să transmită, pe baza unei numărători paralele, un procentaj de participare de 52%. Ce fel s-a făcut numărătoarea? Iar dacă numărătoarea a fost greştită, cui i-a putut servi această păcăleală? Cardiacilor? Insomniacilor? O numărătoare paralelă, prin transmiterea informaţiilor delegaţilor U.S.L. din toate secţiile de votare ar trebui să fie o cercetare exhaustivă, deci rezultatele ar trebui să atinga certitudinea. Diferenţa prea mare dintre rezultatele acestei evidenţe a participanţilor la vot şi cele indicate, pe bază de eşantion, de B.E.C. ne face să credem că pe undeva se ascunde fie reaua-intenţie, cu scop manipulatoriu (dar cu efecte doar pe moment terapeutice), fie neprofesionalismul. Nu cred însă că cei de la B.E.C.  n-au apelat la sociologi pricepuţi în construirea unui eşantion reprezentativ. De aceea credibilitatea informaţiilor este atât de mare încât optimismul celor care am sperat într-o cotitură istorică se apropie de zero. Asistăm aşadar la o victorie prin neprezentare a susţinătorilor lui Băsescu, la o victorie "la masa verde", cum s-a exprimat acum vreo două săptămâni preşedintele suspendat, o victorie penibilă pe care nu se poate construi nimic. Comportamentul non-combat al lui Băsescu, pe care îl vitriolase în declaraţiile anterioare, s-a dovedit de o imoralitate evidentă. Toată ţara aştepta ca preşedintele să ofere un semn de respectare a instituţiilor democraţiei, iar referendumul este o astfel de instituţie, şi să participe la exercitarea dreptului democratic de a vota şi n-a făcut-o, gândindu-se la un calcul meschin: să nu fie un semnal pentru simpatizanţi că nu e o nenorocire dacă se duc să voteze. A preferat comportamentul non-combat până la închiderea urnelor. Declaraţiile lui Băsescu de la ora 23 au indicat acelaşi lider politic contradictoriu în care nu poţi avea nici un pic de încredere. Mai întâi a promis că după reinstalarea la Cotroceni va lua măsuri care să contribuie la diminuarea faliei dintre instituţia prezidenţială şi celelalte instituţii ale democraţiei româneşti, apoi, într-o declaraţie ulterioară, şi-a reiterat intenţia de a acţiona pentru a pune în aplicare rezultatele referndumului din 2009 privind parlamentul unicameral cu 300 de membri, ceea ce înseamnă declanşarea unui război politic cu actuala putere. Aşadar intenţii de pace şi intenţii de război la distanţă de câteva minute. Neruşinarea unor astfel de atitudini te lasă fără respiraţie!

Vocea "societăţii civile"

      Până în anii '90, expresia societate civilă nu era cunoscută. Ea desemnează, conform literaturii de sociologie şi filozofie politică, toate structurile, organizaţiile - altele decât cele care au atingere cu mecanismul statului. Încludem în sfera conceptului de societate civilă sindicatele, bisericile, ONG-urile, grupurile de presiune, cercurile şi cenaclurile literare, plastice, muzicale, de dialog social etc. Partidele politice, în calitate de organizaţii care pot participa la exercitarea puterrii într-un stat, nu aparţin societăţii civile, ci societăţii politice, cel puţin teoretic, pentru că, practic, micile partide, fără nici o şansă de a participa la viaţa parlamentară, măcar, aparţin mai degrabă societăţii civile decât celei politice.

     În România, termenul de societate civilă a fost aplicat îndeosebi în legătură cu mişcarea anticomunistă radicală Alianţa Civică, organizată ca reacţie a grupurilor de intelectuali, care refuzau înregimentarea politică, la tendinţele forţelor politice din anii '90 de a asigura o continuare la guvernare a vechilor structuri comuniste sau doar criptocomuniste. Mesajul politic evident al acestei grupări a societăţii civile a condus la transformarea ei în partid politic (Partidul Alianţei Civice). Pe lângă această asociaţie de largă cuprindere, cu filiale în întreaga ţară, s-au mai remarcat şi alte structuri organizatorice ale intelectualilor, precum Grupul de Dialog Social, în care au excelat membrii grupului Noica de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

      La inatalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni, societatea civilă, în accepţie restrânsă, se redusese la câţiva intelectuali, cei din zona Grupului de Diolog Social şi editurii Humanitas, la care s-au adăugat cei de la Institutul Cultural Român. Alianţa Civică, nelăsând moştenitori viguroşi, ramânând în coordonarea aceloraşi scriitori, din ce în ce mai obosiţi de înaintarea în vârstă (Ana Blandiana şi Romulus Rusan) şi-a pierdut între timp suflul şi credibilitatea. Preşedintele Băsescu, urmărind, în viclenia lui, să se pună bine cu intelectualii, a acordat atenţie "societăţii civile", confundată în mod penibil cu Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi intelectuali da pe la Dilema. Această grupare, care a beneficiat de privilegii se pare consistente, se arată astăzi în răspăr cu adevărata societate civilă, cea afectată de măsurile draconice ale guvernului Boc.

       Am asistat în seara zilei de 22 iulie, pe postul Realitatea TV, la ultimele zvâcniri ale aşa-zise societăţi civile care s-a exprimat prin vocea eseistului Gabriel Liiceanu. Se pare că filozoful nostru are foarte multe obligaţii faţă de regimul Băsescu, faţă de această hidră din care a rămas în viaţă capul principal. Gestul lui Liiceanu ţine de disperare, dar de o disperare personală şi care, de aceea, este cu atât mai penibilă. Nu cred că primejdia de a reveni nomenclatura la putere este cea care il sperie. Nu l-ar crede nimeni. P.S.D. în alianţă cu P.N.L şi P.C. nu mai prezintă pericolul din 2000, tocmai datorită necesităţii de a-şi regla tirul împreună şi în consens cu aliaţii. „Tirania majorităţii”, de care vorbea Liiceanu (expresia a fost lansată de gânditorul englez John Stuart Mill la jumătatea secolului al XIX-lea), care i-ar fi inspirat sentimente de teamă, nu este decât efectul unei construcţii parlamentare inspirate de Băsescu însuşi şi pe care actuala putere a reuşit să o realizeze apelând la aceleaşi stratageme (trădarea şi trecerea dintr-o barcă în alta) utilizate de păpuşarul de la Cotroceni în 2009, pentru a asigura o majoritate confortabilă guvernului Boc (nu mai ştiu ce număr). Cum se face că atunci vocea lui Liiceanu nu s-a lăsat auzită? Mişcările de culise realizate cu acel prilej de ce oare nu i-au alertat fibra "conştiinţei sale morale" de care face atâta caz astăzi? În 2010, anul tăierilor de salarii, am trăit din plin sentimentul unei tiranii a majorităţii, şi nici măcar a majorităţii electorale, ci doar a majorităţii parlamentare care a hăcuit, prin legi ticăloase şi impuse prin mecanisme constituţionale penibile şi cinice (asumările de răspunderi) prezentul şi viitorul acestei ţări. Se pare că filozoful este îngrozit de o majoritate reală, electorală, pe care sondajele de opinii de astăzi o dau ca certă în urma viitoarelor alegeri. Aceea nu mai are nevoie, pentru a asigura guvernarea nici de uneperişti, nici de frunzăverdişti. Va fi o majoritate care va avea puterea să măture şi ultimele reziduuri ale regimului Băsescu. Iar Liiceanu pare a se identifica cu aceste resturi. Păcat!

Glorie ruşinoasă

     Nu ştiu dacă numai în România există doctori semidocţi, nu cunosc mediile academice din celelalte ţări, dar faptul că în ţara noastră această contradicţie în termeni se afişează în toată goliciunea ei în plină stradă şi la lumina zilei este un semnal că nu se mai poate continua în felul acesta. Lipsa de profesionalism, şi / sau de  moralitate, a coordonatorilor de doctorate, sunt responsabile de compromiterea instituţiei doctoratului. Mai putem adăuda aici şi progresele excepţionale ale tehnicilor de informare generate de internet. Accesul la sursele on line face posibilă fabricarea de cărţi într-un timp record. Piaţa de carte ştiinţifică românească este suprasaturată de "făcături". Cererea de astfel de produse este foarte mare şi este susţinută de orgolii, de nevoia de a acumula punctele necesare promovării, graţie unui ISBN care nu costă decât câteva sute de lei, în condiţiile în care editurile comerciale sunt foarte generoase cu astfel de proiecte, dorinţa de a se mândri cu realizări "academice" deosebite, conferite de râvnitele titluri de "doctor"... Iată numai câteva din motivaţiile celor ce aleg proceduri vicioase de se evidenţia. Mi-au căzut pe mână lucrări publicate în reviste sau în culegeri de studii care nu aveau altă contribuţie personală decât înlocuirea sau suprimarea unor conjuncţii, ori introducerea unor astfel de procedee lingvistice necesare conectării unor pagini furate dela mai mulţi autori, fără nici o altă intervenţie personală, eventual cu tot cu inerentele greşeli de tehnoredactare aparţinând surselor. Toate aceste manevre sunt de regulă corelate satisfăcător cu titlul articolului. Putem numi aceste produse "opere" originale? Se pot ascunde în spatele unor astfel de articole sau teze de doctorat inşi fără valoare intelectuală, semidocţi sau chiar sfertodocţi? Din păcate, da! Din acest motiv, mă încrâncenez să tratăm cu toată seriozitatea infracţiunile de plagiat din România. Din păcate, jocurile politice scot în evidenţă doar infracţiuni intelectuale ale oamenilor politici. Dar trebuie început de undeva şi trebuie să se facă lumină în această junglă academică. Şi e bine că se începe cu fauna oamenilor politici, pentru că ei simbolizează imaginea ţării, iar această imagine trebuie să fie curată.

     Un distins colaborator al blogului http://www.liviuioanstoiciu.ro/, în comentariul de ieri, încercând să justifice mativaţia Comisiei de etică a Ministerului Educaţiei, după care teza de doctorat a premierului Ponta corespunde normelor academice ale anilor 2003, făcea referire la evenimentul intrării în 2007 a României în Uniunea Europeană, moment care a determinat asumarea de către România a unor exigenţe de corectitudine academică mai severe, comparativ cu cele din 2003. În raport cu acestea, teza premierului poate fi considerată un plagiat, în timp ce în raport cu normele din 2003 - nu. Nu cred că această explicaţie se susţine. Obligativitatea dezvăluirii surselor, la subsolul paginilor şi nu doar la bibliografia finală, exista şi atunci şi există de când există moralitate academică. Cineva spunea ieri la TV (nu mai ştiu pe ce canal) că şi Dimitrie Cantemir folosea scrupulos notele de subsol când se referea la idei preluate.

       O ultimă observaţie: Coordonând din 2000 tezele de licenţă ale studenţilor mei, pot să deconspir aici observaţia că până acum câţiva ani mă luptam foarte mult cu greşelile de exprimare şi de tehnoredactare ale acelor autori cu mari carenţe în educaţia de bază (proveniţi din grupuri şcolare sau din licee cu slabe performanţe). De câţiva ani însă, lucrările prezentate spre îndrumare, pe ultima sută de metri, desigur, nu mai au viicii de exprimare sau de tehnoredactare, sunt aproape impecabile... Dar o sumară verificare pe Google evidenţiază rapid cauza acestui plus de "calitate". Începe acum lupta, mai dificilă decât cea din anii 2003, cu aceşti autori, pentru a se evita postura de plagiat: evidenţierea la subsol a surselor (uneori chiar şi 15 pagini din aceeaşi sursă dezvăluită eventual la finalul lucrării, pentru o penibilă acoperire. Şi spun că e penibilă pentru că, bibliografia generală de la sfârşit consemnează toate sursele, ordonate alfabetic, şi n-avem cum să aflăm de unde provin cele 15 pagini copiate ad literam). Este adevărat că noua lege a educaţiei (Nr. 1 pe 2011) conţine prevederi speciale antiplagiat, care obligă universităţile să achiziţioneze softul de descoperire a cazurilor de plagiat. Această lege ar putea constitui pragul de care vorbea comentatorul blogului citat. Legea amintită îi consideră pe profesorii coordonatori responsabili în mod solidar cu autorul pentru astfel de infracţiuni. Cum însă nici o lege nu se aplică retroactiv, coordonatorul tezei lui Ponta poate să stea liniştit, acolo unde se află acum. Nu insă şi autorul, fiindcă infracţiunea de plagiat este o prevedere veche a legislaţiei româneşti şi internaţionale. Aşadar, noua lege a educaţiei poate fi considerată pragul de unde ar trebui să înceapă o nouă etapă în europenizarea vieţii academice din România. Există oare voinţă politică necesară acestui proces?

Despre plagiat

      E regretabil faptul că scandalul plagiatului primului - ministru se derulează în paralel cu acţiunile specifice campaniei pentru demiterea lui Băsescu din funcţia de preşedinte al Românie. E regretabil, de asemenea, faptul că Victor Ponta nu-şi face mea culpa şi continuă să nege acuzaţia de plagiat, deşi două comisii academice au argumentat convingător în acest sens. Nu e nevoie să-şi dea demisia din funcţia de prim - ministru şi nici indicat nu este în conjunctura actuală, când toată energia trebuie canalizată în direcţia organizării referendumului, dar să te speli pe cap de concluzia comisiei de etică a Universităţii din Bucureşti categorisind-o ca fiind una politică, mi se pare inadmisibil. Singura comisie care a bolmojit ceva despre corectitudinea tezei de doctorat a lui Ponta a fost cea a Ministerului Educaţiei, condus de liderul P.S.D. Ecaterina Andronescu. Chiar nu ştiu din cine s-a compus această "Comisie Tehnică de Etică", dar argumentul că teza lui Ponta corespunde normelor de redatare a acestor tipuri de lucrări specifice anului 2003 mi se pare penibil. A te juca cu citarea surselor n-a intrat niciodată în regula jocului în redactarea lucrărilor ştiinţifice, nici măcar când e vorba de teze de licenţă. Şi-apoi anonimatul în care este învăluită comisia tehnică de etică spune mai mult decât concluziile ei. Lucrurile sunt mai mult decât evidente în acest caz. Din păcate, partizanatul politic maculează viaţa academică a ţării care şi aşa e de doi bani. Şi indrăznesc să fiu atât de radical fiindcă am suficiente date prin care pot acuza coordonatorii de doctorate de incompetenţă sau de rea credinţă. Instituţia doctoratului este oricum compromisă de când intelectuali mediocri, cu lacune serioase în educatia de bază, incapabili să construiască fraze proprii, dar mari specialişti în redactarea lucrărilor de tip coppy-paste, care maschează perfect lacunele respective, au început să-şi pună titlul de doctor în faţa numelui. Am căpătat şi eu un astfel de titlu în 2005 şi ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, dar, în contextul actual, când acest titlu se acordă cu atâta largheţe, chiar nu mai simt nici un fel de satisfacţie. Cu siguranţă, Ponta nu intră în categoria amintită a doctorilor semidocţi, ci doar în categoria ariviştilor grăbiţi să sară anumite trepte, pentru a ajunge mai repede la anumite onoruri şi avantaje. Dar această categorie ascunde în personalitate jenante hibe morale. A le trece cu vederea din anumite considerente conjuncturale (de oportunitate politică) înseamnă să aprobi devierile de la verticalitatea morală.