Post-invalidare

         A trecut şi fatala zi de 21 august.

       Curtea Constituţională a decis că referendumul pentru suspendarea lui Traian Băsescu nu a fost valid. Cvorumul de 18,2 milioane de cetăţeni aflaţi pe listele electorale permanente nu a fost îndeplinit. Doar 46 virgulă ceva la sută din cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne. Ce importanţă mai are faptul că peste 7 milioane dintre participanţi au votat pentru suspendare! Ciudată s-a arătat paralizia de voinţă pe care a dovedit-o guvernul Ponta în reconstituirea listelor electorale permanente. Doar vreo 30 de mii de nume se aflau în plus pe aceste liste, după datele transmise C.C.R.. Oare aşa să stea lucrurile? Recent, s-au dat publicităţii datele parţiale ale recensământului din 2011, care confirmă faptul că populaţia stabilă a României abia dacă depăşeşte 19 milioane, astfel încât dacă se scade segmentul celor până în 18 ani (adică al celor care primesc alocaţie, cifră foarte uşor de scos printr-un simplu ENTER) se ajunge la o populaţie cu drept de vot de circa 16 milioane, care ar fi obligat C.C.R. să valideze referendumul. Dar I.N.S. a tăcut, ca ştim noi cine în păpuşoi, în intervalul în care un astfel de comunicat ar fi schimbat (posibil în bine) evoluţia politică a României. Totul miroase a conspiraţie menită să-l readucă pe Traian Băsescu la Cotroceni. Din ce motive? Care sunt meritele "extraordinare" ale unui astfel de lider care să justifice batjocorirea poporului român? N-am putea să le identificăm.

         Crin Antonescu a declarat în ultima săptămână înainte de 21 august faptul că se simte dezamăgit de timiditatea inexplicabilă a primului ministru Ponta, după referendum. Într-adevăr, s-a dovedit vizibil faptul că turaţia motoarelor celuilalt lider U.S.L. a scăzut considerabil după ultima întâlnire cu oficialii Uniunii Europene. Probabil că atunci s-au făcut cărţile revenirii lui Băsescu la Cotroceni. Prestaţia guvernamentală necesară validării referendumului s-a arătat din ce în ce mai apatică. În luptă a rămas doar Antonescu. Din tabăra P.S.D. (grupul de la Cluj) i se reproşează lui Crin Antonescu radicalizarea atitudinii anti-Băsescu. Din tabăra P.D.L. i se impută tonul naţionalist al vocii atunci când subliniază necesitatea menţinerii unei oarecare suveranităţi în relaţiile României cu Uniunea Europeană şi Statele Unite. Susţinearea pe faţă de către aceste forţe internaţionale a regimului Băsescu nu putea să nu irite pe preşedintele interimar. Se pare că nici o schimbare majoră nu este posiblilă în România fără acordul, aprobarea şi chiar participarea prin serviciile secrete ale marilor centre de putere ale lumii. Este ceea ce Ponta şi Antonescu au ignorat la începutul lui iulie, când a început procesul debarcării lui Traian Băsescu. Această ignoranţă costă astăzi enorm iar costurile se traduc prin dezamăgirea electoratului activ al României.

Post-referendum

       Ce se întâmplă în România în ultimele luni este de domeniul absurdului. O Curte Constituţională care pare a avea o temă de realizat şi nu ştie cum să o ducă la capăt, care emite decizii contradictorii, presiunile externe care şi ele par a mărturisi despre anumite înţelegeri ascunse, o presă scindată atât de mult încât adevărul rămâne pitit undeva sub spuma sforăitoare a cuvintelor şi imaginilor... Niciodată, nici chiar în perioada în care mass-media vorbeau excitate despre teroriştii lui Ceauşescu, confuzia creată nu a fost mai mare. Spaţiul mediatic glisează periculos de mult, analiştii politici se întrec în scamatorii sofistice care i-ar irita până şi pe un Protagoras ori Gorgias, nu numai pe Socrate. Toţi comentatorii îşi afişează o morgă de omniscienţă care te cutremură. Numai că fiecare vine cu adevărul propriu. Receptorul de informaţii rămâne perplex.

Până la urmă ce spune legea? Pe listele electorale permanente sunt trecuţi numai cei cu domiciliul în România sau şi cei cu domiciliul în străinătate? Legea referendumului (3/2000) nu defineşte acest termen. Totuşi, din alte legi referitoare la alegeri, se înţelege că pe aceste liste figurează numai cetăţenii cu domiciliul stabil în România. Informaţia aceasta generează optimism în tabăra adversară preşedintelui suspendat. Dar oare câţi dintre românii plecaţi şi-au stabilit domiciliul în străinătate? Ştim că foarte mulţi dintre emigranţii din România (majoritatea probabil) figurează încă, în evidenţele interne, cu domiciliul în ţara noastră. Aşadar, nu se poate conta pe totalitatea celor două milioane de români cu drept de vot din străinătate pentru a diminua cifra oficială de 18,2 milioane în funcţie de care se stabileşte cvorumul. Probabil că rezultate mai bune se obţin din actualizarea listelor, prin radierea celor decedaţi, în condiţiile în care s-au produs dovezi concludente că listele conţin persoane decedate ori care şi-au pierdut dreptul de vot. În momentul de faţă, publicul nu mai ştie pe ce căi se actualizează listele electorale permanente. La început, primul ministru a ordonat realizarea unui minirecensământ, apoi s-a renunţat la operaţiunea aceasta şi s-a decis să se folosească mecanismul magic al codului numeric personal, ceea ce a generat un nou val de optimism, temperat însă în zilele care au urmat. În momentul de faţă ceaţa persistă.

Curtea Constituţională a fixat ca termen de comunicare a hotărârii privind validarea sau invalidarea recensământului data de 12 septembrie, apoi 31 august, pentru ca, de curând, să anunţe o nouă devansare a termenului: 21 august. Ce repere vor fi folosit membrii acestei curţi când au stabilit aceste termene? A promis oare Guvernul ca va transmite mai repede listele electorale actualizate? În seara de 17 august, în spaţiul de emisiune al Realităţii TV, Crin Antonescu şi-a exprimat încrederea că referendumul privind demiterea preşedintelui Traian Băsescu va fi validat. Se bazează oare pe informaţii în premieră, încă necomunicate publicului, primite de la guvern?

Aşadar, ezitări şi bâlbâieli vin din toate părţile: şi dinspre guvern şi dinspre Curtea Constituţională. Spre disperarea acelui segment al publicul iubitor de claritate.

Dispute demografice

        Demografia este cea mai riguroasă dintre ştiinţele sociale şi n-ar trebui să genereze bătăi de cap utilizatorilor datelor ei. Prin instrumente specifice de calcul, demografii de la I.N.S. pot să ofere, prin numărare la recensământ, ori prin estimare în perioadele dintre două inventarieri de populaţie, o cifră destul de apropiată de adevăr a populaţiei unei ţări. În comentariul de ieri îmi exprimam nedumerirea legată de informaţia dată pe posturi, după închiderea urnelor, de către senatorul P.S.D., Dan Şova, privitoare la atingerea cvorumului cerut de Curtea Constituţională. Numărătoarea paralelă a dus la rezultatul că numărul participanţilor la referendum generează un procentaj de 52%, suficient pentru destituirea lui Traian Băsescu. Din pagina de astăzi a lui Liviu Ioan Stoiciu (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/07 , care citează Antena 3, aflu că baza de raportare utilizată de Dan Şova era alta decât cea utilizată în numărătoarea paralele a P.D.L. şi în estimările B.E.C. şi anume informaţiile la zi comunicate pe 26 iulie 2012 lui Liviu Dragnea de I.N.S., conform cărora în România la ora referendumului numărul persoanelor cu drept de vot era de 16.527.971. şi nu de 18.288.757 câţi erau înscrişi pe listele de alegători. În acest caz, prezenţa la vot  a avut o pondere de 52% din populaţia cu drept de vot, ceea ce obligă Curtea Constituţională să valideze tema demiterii. Dar va lua în calcul C.C.R. acest raport statistic al I.N.S. favorabil organizatorilor referendumului? Rămâne de văzut. Şi, de asemenea, rămâne de verificat dacă chiar aşa stau lucrurile în realitate. Suntem atât de obişnuiţi cu manipulările de tot felul încât se simte permanent necesitatea unor verificări paralele.

        Se ridică iarăşi o întrebare: De ce U.S.L. n-a actionat la timp pentru a impune o bază oficială de calcul, întemeiată pe adevăr şi nu pe liste mai mult ca sigur depăşite de evoluţiile demografice. Noua temă de bătălie politică ar putea fi atacată de acelaşi reproş, legitim, fără îndoială, şi anume cel al schimbării regulilor în timpul jocului. Este adevărat, dacă aşa stau lucrurile, aceasta ar trebui să fie noua temă de lucru al liderilor U.S.L., dar din interviul lui Ponta la Realitatea T.V., din seara de 30 iulie nu s-a lăsat de înţeles că se va acţiona în acest sens. Teama de o nouă urecheală din partea Germaniei şi a Uniunii Europene generează o inhibiţie tânărului premier care ar putea costa viitorii doi ani ai României. Sunt de acord, schimbarea regulilor în timpul jocului e o practică incorectă, dar miza de acum este mult prea serioasă pentru pentru a ne împiedica în asemenea scrupule. Şi-apoi regula nu se referă la populaţia înscrisă pe listele electorale, ci la populaţia cu drept de vot în ziua alegerilor. Cu siguranţă, tinerii care au împlinit 18 ani în ziua votului popular nu erau înscrişi în aceste liste, dar votul lor a contat. În schimb mulţi decedaţi figurează, iar neprezentarea lor la vot chiar contează. Eroarea liderilor U.S.L. a fost aceea că nu au contestat baza oficială de calcul utilizată de B.E.C., ceea ce a creat impresia că există un consens general în a recunoaşte această bază.

         Urmează câteva zile de dispute, în urma cărora Curtea Constituţională trebui să dea un verdict. Cu siguranţă va fi un  verdict dramatic luat în urma unor presiuni imense! În aceste două ziule care ne mai despart de data scadentă, liderii U.S.L. au obligaţia să convingă electoratul în legătură cu noua bază de raportare.

După referendum

Declaratia de la ora 0:30 a BEC a tăiat cu totul entuziasmul  numeroşilor adversari ai lui Traian Băsescu: 45,92% cvorum, ceea ce duce direct la nevalidarea referendumului pentru destituirea preşedintelui. Chiar dacă marja de eroare ar acţiona în favoarea U.S.L. (+3%), tot nu par să existe şanse de validare a referendumului. Nu-mi dau seama cum au ajuns cei de la U.S.L. să transmită, pe baza unei numărători paralele, un procentaj de participare de 52%. Ce fel s-a făcut numărătoarea? Iar dacă numărătoarea a fost greştită, cui i-a putut servi această păcăleală? Cardiacilor? Insomniacilor? O numărătoare paralelă, prin transmiterea informaţiilor delegaţilor U.S.L. din toate secţiile de votare ar trebui să fie o cercetare exhaustivă, deci rezultatele ar trebui să atinga certitudinea. Diferenţa prea mare dintre rezultatele acestei evidenţe a participanţilor la vot şi cele indicate, pe bază de eşantion, de B.E.C. ne face să credem că pe undeva se ascunde fie reaua-intenţie, cu scop manipulatoriu (dar cu efecte doar pe moment terapeutice), fie neprofesionalismul. Nu cred însă că cei de la B.E.C.  n-au apelat la sociologi pricepuţi în construirea unui eşantion reprezentativ. De aceea credibilitatea informaţiilor este atât de mare încât optimismul celor care am sperat într-o cotitură istorică se apropie de zero. Asistăm aşadar la o victorie prin neprezentare a susţinătorilor lui Băsescu, la o victorie "la masa verde", cum s-a exprimat acum vreo două săptămâni preşedintele suspendat, o victorie penibilă pe care nu se poate construi nimic. Comportamentul non-combat al lui Băsescu, pe care îl vitriolase în declaraţiile anterioare, s-a dovedit de o imoralitate evidentă. Toată ţara aştepta ca preşedintele să ofere un semn de respectare a instituţiilor democraţiei, iar referendumul este o astfel de instituţie, şi să participe la exercitarea dreptului democratic de a vota şi n-a făcut-o, gândindu-se la un calcul meschin: să nu fie un semnal pentru simpatizanţi că nu e o nenorocire dacă se duc să voteze. A preferat comportamentul non-combat până la închiderea urnelor. Declaraţiile lui Băsescu de la ora 23 au indicat acelaşi lider politic contradictoriu în care nu poţi avea nici un pic de încredere. Mai întâi a promis că după reinstalarea la Cotroceni va lua măsuri care să contribuie la diminuarea faliei dintre instituţia prezidenţială şi celelalte instituţii ale democraţiei româneşti, apoi, într-o declaraţie ulterioară, şi-a reiterat intenţia de a acţiona pentru a pune în aplicare rezultatele referndumului din 2009 privind parlamentul unicameral cu 300 de membri, ceea ce înseamnă declanşarea unui război politic cu actuala putere. Aşadar intenţii de pace şi intenţii de război la distanţă de câteva minute. Neruşinarea unor astfel de atitudini te lasă fără respiraţie!

Vocea "societăţii civile"

      Până în anii '90, expresia societate civilă nu era cunoscută. Ea desemnează, conform literaturii de sociologie şi filozofie politică, toate structurile, organizaţiile - altele decât cele care au atingere cu mecanismul statului. Încludem în sfera conceptului de societate civilă sindicatele, bisericile, ONG-urile, grupurile de presiune, cercurile şi cenaclurile literare, plastice, muzicale, de dialog social etc. Partidele politice, în calitate de organizaţii care pot participa la exercitarea puterrii într-un stat, nu aparţin societăţii civile, ci societăţii politice, cel puţin teoretic, pentru că, practic, micile partide, fără nici o şansă de a participa la viaţa parlamentară, măcar, aparţin mai degrabă societăţii civile decât celei politice.

     În România, termenul de societate civilă a fost aplicat îndeosebi în legătură cu mişcarea anticomunistă radicală Alianţa Civică, organizată ca reacţie a grupurilor de intelectuali, care refuzau înregimentarea politică, la tendinţele forţelor politice din anii '90 de a asigura o continuare la guvernare a vechilor structuri comuniste sau doar criptocomuniste. Mesajul politic evident al acestei grupări a societăţii civile a condus la transformarea ei în partid politic (Partidul Alianţei Civice). Pe lângă această asociaţie de largă cuprindere, cu filiale în întreaga ţară, s-au mai remarcat şi alte structuri organizatorice ale intelectualilor, precum Grupul de Dialog Social, în care au excelat membrii grupului Noica de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

      La inatalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni, societatea civilă, în accepţie restrânsă, se redusese la câţiva intelectuali, cei din zona Grupului de Diolog Social şi editurii Humanitas, la care s-au adăugat cei de la Institutul Cultural Român. Alianţa Civică, nelăsând moştenitori viguroşi, ramânând în coordonarea aceloraşi scriitori, din ce în ce mai obosiţi de înaintarea în vârstă (Ana Blandiana şi Romulus Rusan) şi-a pierdut între timp suflul şi credibilitatea. Preşedintele Băsescu, urmărind, în viclenia lui, să se pună bine cu intelectualii, a acordat atenţie "societăţii civile", confundată în mod penibil cu Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi intelectuali da pe la Dilema. Această grupare, care a beneficiat de privilegii se pare consistente, se arată astăzi în răspăr cu adevărata societate civilă, cea afectată de măsurile draconice ale guvernului Boc.

       Am asistat în seara zilei de 22 iulie, pe postul Realitatea TV, la ultimele zvâcniri ale aşa-zise societăţi civile care s-a exprimat prin vocea eseistului Gabriel Liiceanu. Se pare că filozoful nostru are foarte multe obligaţii faţă de regimul Băsescu, faţă de această hidră din care a rămas în viaţă capul principal. Gestul lui Liiceanu ţine de disperare, dar de o disperare personală şi care, de aceea, este cu atât mai penibilă. Nu cred că primejdia de a reveni nomenclatura la putere este cea care il sperie. Nu l-ar crede nimeni. P.S.D. în alianţă cu P.N.L şi P.C. nu mai prezintă pericolul din 2000, tocmai datorită necesităţii de a-şi regla tirul împreună şi în consens cu aliaţii. „Tirania majorităţii”, de care vorbea Liiceanu (expresia a fost lansată de gânditorul englez John Stuart Mill la jumătatea secolului al XIX-lea), care i-ar fi inspirat sentimente de teamă, nu este decât efectul unei construcţii parlamentare inspirate de Băsescu însuşi şi pe care actuala putere a reuşit să o realizeze apelând la aceleaşi stratageme (trădarea şi trecerea dintr-o barcă în alta) utilizate de păpuşarul de la Cotroceni în 2009, pentru a asigura o majoritate confortabilă guvernului Boc (nu mai ştiu ce număr). Cum se face că atunci vocea lui Liiceanu nu s-a lăsat auzită? Mişcările de culise realizate cu acel prilej de ce oare nu i-au alertat fibra "conştiinţei sale morale" de care face atâta caz astăzi? În 2010, anul tăierilor de salarii, am trăit din plin sentimentul unei tiranii a majorităţii, şi nici măcar a majorităţii electorale, ci doar a majorităţii parlamentare care a hăcuit, prin legi ticăloase şi impuse prin mecanisme constituţionale penibile şi cinice (asumările de răspunderi) prezentul şi viitorul acestei ţări. Se pare că filozoful este îngrozit de o majoritate reală, electorală, pe care sondajele de opinii de astăzi o dau ca certă în urma viitoarelor alegeri. Aceea nu mai are nevoie, pentru a asigura guvernarea nici de uneperişti, nici de frunzăverdişti. Va fi o majoritate care va avea puterea să măture şi ultimele reziduuri ale regimului Băsescu. Iar Liiceanu pare a se identifica cu aceste resturi. Păcat!

Glorie ruşinoasă

     Nu ştiu dacă numai în România există doctori semidocţi, nu cunosc mediile academice din celelalte ţări, dar faptul că în ţara noastră această contradicţie în termeni se afişează în toată goliciunea ei în plină stradă şi la lumina zilei este un semnal că nu se mai poate continua în felul acesta. Lipsa de profesionalism, şi / sau de  moralitate, a coordonatorilor de doctorate, sunt responsabile de compromiterea instituţiei doctoratului. Mai putem adăuda aici şi progresele excepţionale ale tehnicilor de informare generate de internet. Accesul la sursele on line face posibilă fabricarea de cărţi într-un timp record. Piaţa de carte ştiinţifică românească este suprasaturată de "făcături". Cererea de astfel de produse este foarte mare şi este susţinută de orgolii, de nevoia de a acumula punctele necesare promovării, graţie unui ISBN care nu costă decât câteva sute de lei, în condiţiile în care editurile comerciale sunt foarte generoase cu astfel de proiecte, dorinţa de a se mândri cu realizări "academice" deosebite, conferite de râvnitele titluri de "doctor"... Iată numai câteva din motivaţiile celor ce aleg proceduri vicioase de se evidenţia. Mi-au căzut pe mână lucrări publicate în reviste sau în culegeri de studii care nu aveau altă contribuţie personală decât înlocuirea sau suprimarea unor conjuncţii, ori introducerea unor astfel de procedee lingvistice necesare conectării unor pagini furate dela mai mulţi autori, fără nici o altă intervenţie personală, eventual cu tot cu inerentele greşeli de tehnoredactare aparţinând surselor. Toate aceste manevre sunt de regulă corelate satisfăcător cu titlul articolului. Putem numi aceste produse "opere" originale? Se pot ascunde în spatele unor astfel de articole sau teze de doctorat inşi fără valoare intelectuală, semidocţi sau chiar sfertodocţi? Din păcate, da! Din acest motiv, mă încrâncenez să tratăm cu toată seriozitatea infracţiunile de plagiat din România. Din păcate, jocurile politice scot în evidenţă doar infracţiuni intelectuale ale oamenilor politici. Dar trebuie început de undeva şi trebuie să se facă lumină în această junglă academică. Şi e bine că se începe cu fauna oamenilor politici, pentru că ei simbolizează imaginea ţării, iar această imagine trebuie să fie curată.

     Un distins colaborator al blogului http://www.liviuioanstoiciu.ro/, în comentariul de ieri, încercând să justifice mativaţia Comisiei de etică a Ministerului Educaţiei, după care teza de doctorat a premierului Ponta corespunde normelor academice ale anilor 2003, făcea referire la evenimentul intrării în 2007 a României în Uniunea Europeană, moment care a determinat asumarea de către România a unor exigenţe de corectitudine academică mai severe, comparativ cu cele din 2003. În raport cu acestea, teza premierului poate fi considerată un plagiat, în timp ce în raport cu normele din 2003 - nu. Nu cred că această explicaţie se susţine. Obligativitatea dezvăluirii surselor, la subsolul paginilor şi nu doar la bibliografia finală, exista şi atunci şi există de când există moralitate academică. Cineva spunea ieri la TV (nu mai ştiu pe ce canal) că şi Dimitrie Cantemir folosea scrupulos notele de subsol când se referea la idei preluate.

       O ultimă observaţie: Coordonând din 2000 tezele de licenţă ale studenţilor mei, pot să deconspir aici observaţia că până acum câţiva ani mă luptam foarte mult cu greşelile de exprimare şi de tehnoredactare ale acelor autori cu mari carenţe în educaţia de bază (proveniţi din grupuri şcolare sau din licee cu slabe performanţe). De câţiva ani însă, lucrările prezentate spre îndrumare, pe ultima sută de metri, desigur, nu mai au viicii de exprimare sau de tehnoredactare, sunt aproape impecabile... Dar o sumară verificare pe Google evidenţiază rapid cauza acestui plus de "calitate". Începe acum lupta, mai dificilă decât cea din anii 2003, cu aceşti autori, pentru a se evita postura de plagiat: evidenţierea la subsol a surselor (uneori chiar şi 15 pagini din aceeaşi sursă dezvăluită eventual la finalul lucrării, pentru o penibilă acoperire. Şi spun că e penibilă pentru că, bibliografia generală de la sfârşit consemnează toate sursele, ordonate alfabetic, şi n-avem cum să aflăm de unde provin cele 15 pagini copiate ad literam). Este adevărat că noua lege a educaţiei (Nr. 1 pe 2011) conţine prevederi speciale antiplagiat, care obligă universităţile să achiziţioneze softul de descoperire a cazurilor de plagiat. Această lege ar putea constitui pragul de care vorbea comentatorul blogului citat. Legea amintită îi consideră pe profesorii coordonatori responsabili în mod solidar cu autorul pentru astfel de infracţiuni. Cum însă nici o lege nu se aplică retroactiv, coordonatorul tezei lui Ponta poate să stea liniştit, acolo unde se află acum. Nu insă şi autorul, fiindcă infracţiunea de plagiat este o prevedere veche a legislaţiei româneşti şi internaţionale. Aşadar, noua lege a educaţiei poate fi considerată pragul de unde ar trebui să înceapă o nouă etapă în europenizarea vieţii academice din România. Există oare voinţă politică necesară acestui proces?

Despre plagiat

      E regretabil faptul că scandalul plagiatului primului - ministru se derulează în paralel cu acţiunile specifice campaniei pentru demiterea lui Băsescu din funcţia de preşedinte al Românie. E regretabil, de asemenea, faptul că Victor Ponta nu-şi face mea culpa şi continuă să nege acuzaţia de plagiat, deşi două comisii academice au argumentat convingător în acest sens. Nu e nevoie să-şi dea demisia din funcţia de prim - ministru şi nici indicat nu este în conjunctura actuală, când toată energia trebuie canalizată în direcţia organizării referendumului, dar să te speli pe cap de concluzia comisiei de etică a Universităţii din Bucureşti categorisind-o ca fiind una politică, mi se pare inadmisibil. Singura comisie care a bolmojit ceva despre corectitudinea tezei de doctorat a lui Ponta a fost cea a Ministerului Educaţiei, condus de liderul P.S.D. Ecaterina Andronescu. Chiar nu ştiu din cine s-a compus această "Comisie Tehnică de Etică", dar argumentul că teza lui Ponta corespunde normelor de redatare a acestor tipuri de lucrări specifice anului 2003 mi se pare penibil. A te juca cu citarea surselor n-a intrat niciodată în regula jocului în redactarea lucrărilor ştiinţifice, nici măcar când e vorba de teze de licenţă. Şi-apoi anonimatul în care este învăluită comisia tehnică de etică spune mai mult decât concluziile ei. Lucrurile sunt mai mult decât evidente în acest caz. Din păcate, partizanatul politic maculează viaţa academică a ţării care şi aşa e de doi bani. Şi indrăznesc să fiu atât de radical fiindcă am suficiente date prin care pot acuza coordonatorii de doctorate de incompetenţă sau de rea credinţă. Instituţia doctoratului este oricum compromisă de când intelectuali mediocri, cu lacune serioase în educatia de bază, incapabili să construiască fraze proprii, dar mari specialişti în redactarea lucrărilor de tip coppy-paste, care maschează perfect lacunele respective, au început să-şi pună titlul de doctor în faţa numelui. Am căpătat şi eu un astfel de titlu în 2005 şi ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, dar, în contextul actual, când acest titlu se acordă cu atâta largheţe, chiar nu mai simt nici un fel de satisfacţie. Cu siguranţă, Ponta nu intră în categoria amintită a doctorilor semidocţi, ci doar în categoria ariviştilor grăbiţi să sară anumite trepte, pentru a ajunge mai repede la anumite onoruri şi avantaje. Dar această categorie ascunde în personalitate jenante hibe morale. A le trece cu vederea din anumite considerente conjuncturale (de oportunitate politică) înseamnă să aprobi devierile de la verticalitatea morală.

Ipoteze privind jocurile politice în derulare

            Sesiunile parlamentare din săptamâna trecută, care au "legitimat" modificări importante în structura puterii politice româneşti, ce au culminat cu hotărârea forului legislativ de a-l suspenda pe Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al României, au surprins nu numai mediile intelectuale din România, dar şi presa şi liderii de opinie din Europa Occidentală, culminând cu declaraţia cancelarului german Angela Merkel, conform căreia principiile statului de drept au fost încălcate în cursul luptelor pentru putere din România. Fără îndoială, tonul a fost dat de ai noştri, cu Monica Macovei în frunte, cu mazilitul Vasile Blaga, cel care, printre primii, a vorbit de o "lovitură de stat" în Parlamentul de la Bucureşti, cu Băsescu însuşi care în dimineaţa zilei de luni, 9 iulie, a sunat-o pe D-na cancelar pentru a-i raporta situaţia din România. Mentalitate românească străveche, de pe vremea când potrivnicii domniei se duceau să pârască la Înalta Poartă.

              Fără îndoială, viteza cu care s-au derulat evenimentele au creat impresia de lovitură "în forţă" care, iată, a fost asimilată cu o lovitură de stat. Şefii de orhestră ai acestei lovituri nu puteau să nu anticipeze un astfel de risc, dar şi l-au asumat. Probabil, în calculele lor, această acţiune în viteză era singura soluţie de deşurubare a unui mecanism care transformase România într-o pseudo-democraţie. Ghinionul de a nu câştiga alegerile prezidenţiale din 2009 a dus la agravarea mediului politic românesc în care o singură vioară se mai putea auzi. Un Parlament organizat matematic, astfel încât orice lege emanată de la Cotroceni să treacă prin "asumări de răspunderi" a făcut, până în primăvara anului 2012, jocurile păpuşarului cu veleităţi dictatoriale. Din păcate, Parlamentul, care acum acţionează împotriva clicii de la Cotroceni, este acelaşi Parlament care i-au ascultat, disciplinat, comenzile. Nu s-au schimbat decât alianţele: nu şi metehnele. Fără îndoială, un parlament unicameral, cu 300 de membri, obsesia de câţiva ani a lui Băsescu, ar fi servit şi mai bine scopului de a fi utilizat ca obiect de călăreală prezidenţială. Bine că nu s-a reuşit!     

             Acest parlament, construcţie inginerească a lui Traian Băsescu, e o ruşine pentru ceea ce înseamnă instituţia legislativă. Va trebui reformat din temelii. Legiuitori pricepuţi şi cinstiţi ar trebui să formuleze reguli de funcţionare a celor două camere astfel încât niciodată să nu mai poată fi utilizat doar ca o maşină de vot subordonată Guvernului sau Preşedinţiei.

            Graba cu care liderii alianţei USL au tricotat scenarii de schimbare, la „războiul” Parlamentului, şi care a generat replici din partea liderilor occidentali, culminând cu dezaprobarea venită de la cancelarul german, trădează faptul că, în concepţia liderilor U.S.L., mecanismul de control şi decizie inventat şi rafinat de Băsescu - P.D.L. n-ar fi putut fi dezansamblat decât în maniera aceasta, a strategiei bazate pe surprize. Opţiunea, riscantă, fără doar şi poate, fiindcă era previzibilă reacţia de dezaprobare din partea statelor cu tradiţii democratice, a avut o justificare: eliminarea, chiar dacă într-o singură zi, a abuzurilor de reglementare introduse treptat de vechea guvernare, astfel încât ţelul principal, înlăturarea lui Băsescu, să poată fi atins.

Vânzoleala politică

Iarăşi mă las ispitit de vânzoleala politică. Mi-e imposibil să nu reacţionez percepând viteza cu care se mişcă tăvălugul schimbării de putere în această primă decadă a lunii iulie. Şedinţele parlametare (cu majoritatea USL) din zilele de marţi şi miercuri (3 şi 4 iulie), care au dus la preluarea controlului asupra celor două camere ale Parlamentului (Vasile Blaga, înlocuit cu Crin Antonescu şi Roberta Anastase cu Valeriu Zgonea), asupra radioului şi televiziunii publice, asupra instituţiei “Avocatul Poporului” stau mărturiei ale ofensivei U.S.L.-iste de cucerire a puterii în stat. Liderii PDL au protestat acuzând formaţiunile politice din Alianţa de guvernare de “lovitură de stat”; pe aceasta direcţie de interpretare mergând şi ambasadorul SUA de la Bucureşti şi unele publicaţii occidentale.
Se poate vorbi, într-adevăr, de o “lovitură de stat”? E greu de argumentat în acest sens: dar de o lovitură de forţă, bine calculată, se poate vorbi. O lovitură care a avut un scenariu foarte atent pregătit şi care a mizat, ca în orice ofensivă, pe efectele surprizei. Guvernanţii se simt în criză de timp şi vor să pună rapid mâna pe pârghiile puterii, pentru a putea fi lăsaţi să guverneze şi să pregătească alegerile parlamentare din toamnă. Au acum la dispoziţie aceeaşi jucărie democratică – parlamentul – de care s-a servit, până la abuz, regimul Băsescu-Boc. Liderii USL sunt convinşi că dacă nu va fi cucerită reduta de la palatul Cotroceni, ţara nu va putea fi guvernată şi, de aceea, direcţia loviturii principale este Preşedinţia. Suspendarea, pentru a doua oară, a preşedintelui pare să fie urgenţa numărul 1 a jocurilor politice în curs de desfăşurare.
Instituţiile democraţiei au fragilitatea lor. Funcţionarea lor corectă poate fi simulată, dar, în spatele cortinelor, păpuşarii pot face ce vor. Jocurile de culise rămân în domeniul tainei. Prin astfel de jocuri, regimul Băsescu-Boc au acaparat toate pârghiile puterii încât nu se mai putea face nimic. Opoziţia fusese redusă la o “voce care striga în deşert”. A fost nevoie de “lovitura de imagine” din iarna lui 2012, care a început exact în ziua în care trebuie să-l omagiem pe Eminescu (15 ianuarie), când s-a reinflamat Piaţa Universităţii. Lovitura de imagine (oare spontană?) a dus la căderea în derizoriu a lamentabilei figuri a premierului de atunci, Emil Boc, şi a guvernului său. A fost desemnat un nou prim-ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, care, în ciuda prestaţiei personale de calitate, nu a reuşit să convingă. Dar calul troian care este Parlamentul (multă vreme calul lui Traian) trebuie să lucreze împotriva “troienilor”. Este foarte posibil ca imaginea publică inflamantă, generată de protestele din Piaţa Universităţii, să fi contribuit la decizia trădătorilor din UNPR să mai trădeze o dată, pentru a se împlini profeţia lui Hegel-Marx a negării negaţiei. Şi, desigur, pe lângă uneperişti, tabăra opoziţiei a mai fost întărită şi de frunzăverdişti. De fapt, cronologic, aceştia din urmă au dat tonul hemoragiei parlamentare care a dus la schimbarea raportului de forţe. Moţiunea de cenzură asupra guvernului M.R. Ungureanu a trecut şi s-a format guvernul Ponta. Parlamentul a rămas, din păcate, aceeaşi maşină de vot care a iritat ţara timp de trei ani de zile, dar pe invers: în favoarea adversarilor lui Băsescu. Acum Parlamentul certifică orice manevră a scenariului USL.
Evenimentele din iarnă au avut aliura unei mişcări revoluţionare: o mişcare ce îşi consumă în aceste zile ultimele etape. Dacă interpretarea aceasta este corectă, atunci trebuie să reflectăm asupra caracterului democraţiei româneşti: Karl Poper sugera printre altele că democraţia este un mecanism care permite schimbarea guvernării fără vărsare de sânge. În ciuda violenţelor din ianuarie 2012, până acum tranziţia către o nouă guvernare nu s-a soldat cu vărsare de sânge. Dar dacă vechea guvernare se simte în aceste zile fierbinţi ca o fiară încolţită, nu este exclus să asistăm şi la diversiuni generatoare de violenţe de stradă. Liviu Ioan Stoiciu, în pagina de ieri, 5 iulie 2012,  a blogului său (http://www.liviuioanstoiciu.ro) presimţea posibilitatea ca reţelele serviciilor secrete să intervină în timpul mitingului PDL, simulând o eventuală contramanifestaţie violentă care ar fi putut lăsa în urmă şi trupuri pe caldarâm. Teama poetului jurnalist nu s-a adeverit. În pagina de astăzi şi-a exprimat chiar părerea că serviciile secrete par să-l fi lăsat fără protecţie pe preşedinte, ceea ce înseamnă că drumul spre suspendare se va derula fără incidente. În şedinţa de astăzi a Parlamentului se va vedea ce se va întâmpla. Se pare că România deţine instrumentele politice necesare schimbării guvernării fără vărsare de sânge.
Valentin Popa

După o lungă pauză

        Meseria de blogger nu este aşa de simplă. Iti trebuie, pe lângă fireştile calităţi de redactare, şi voinţa necesară şi o anume incrâncenare in a utiliza acest aparat publicistic atât de accesibil. Am vrut iniţial ca acest spaţiu să-l acopăr cu reflecţii matinale cu caracter filozofic, dar presiunea evenimentelor politice şi sensibilitatea mea faţă de problematica vieţii publice m-au determinat să ramân prizonier acestui spaţiu, spre nemulţumirea mea. Poate aş fi dorit să consemnez notaţii care să transceandă bâlbâiala cotidianului şi să se cristalizeze în reflecţii filozofice rezistente curgerii timpului, care să aspire la ceea ce este. Nu ştiu dacă în notaţiile din această vară voi reuşi să mă smulg complet din ispita de a rămâne în agora, dar măcar mă voi strădui şi trebuie să iasă ceva.

Un eseist remarcabil: Viorel Coman

Prin Corăbii de întoarcere (Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2010), Viorel Coman este la primul volum consistent de eseuri. După ştiinţa noastră, a mai publicat un text despre Brăila, apărut într-un volum de marketing urban, o ediţie de lux conţinând ilustrări vizuale ale resurselor turistice ale zonei invocate, un studiu introductiv, intitulat Leul în iarnă, la volumul Portretul unei vieţi, conţinând mărturiile fotografice ale vieţii literare a lui Fănuş Neagu, dedicat celei de-a 75-a aniversări a scriitorului originar din Bărăganul Brăilei, editat de Editura Ex Libris a Bibliotecii judeţene din Brăila, apoi o carte necesară studierii operei lui Fănuş Neagu – Drumuri în poveste (Editura Semne, Bucureşti, 2007), de fapt o antologie a receptării operei fănuşiene, în care, pe lângă efortul de antologare, semnează studiul introductiv (Pledoarie) şi grupajul final intitulat Fănuş Neagu şi generaţia sa literară, şi, în sfârşit, mai multe studii şi eseuri inspirate de miturile literare ale Brăilei, publicate în cotidianul local Obiectiv, vocea Brăilei.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, Viorel Coman (cunoscut mai bine pe plan local sub numele său real de Viorel Mortu), un foarte apreciat profesor de limba şi literatura română, cu o carieră spectaculoasă de inspector şcolar general (două mandate şi ceva) şi-a permis un cadou bine-meritat. Este vorba de volumul pe care îl comentăm aici.

Având în intenţie adunarea în volum a unor studii şi eseuri cu o oarecare diversitate a motivaţiei scrierii, prima problemă care se ridica era aceea a firului de legătură unificatoare şi acest fir se profila a fi cel al spaţiului cultural brăilean. Dispunând de un real talent necesar sintezelor teoretice, Viorel Coman îşi deschide cartea cu eseul Există o literatură brăileană ?, în care reflecţiile sunt inspirate de un gând maiorescian despre viaţa literară ce poate fi comparată cu o pădure unde, pe lângă copaci, întâlnim şi elemente de floră minoră. Pe de altă parte, unii dintre cei care trudesc astăzi în literatura brăileană nu sunt neapărat născuţi în spaţiul Brăilei, dar au rămas aici şi s-au adaptat. Acest adevăr este valabil pentru orice spaţiu cultural regional. Cu excepţia trăitorilor în capitală, cei mai mulţi cu izvorul în alte zone de cultură locală (nimeni nu şi-a pus vreodată serios întrebarea dacă există literatură bucureşteană sau ilfoveană, în schimb cine s-ar putea îndoi de existenţa literaturii clujene, arădene, ieşene etc.?), toţi ceilalţi scriitori participă într-un fel sau altul la viaţa culturală zonală şi coagulează ceva din energiile proprii în substanţa spirituală a Locului. Mai mult decât atât, cei rămaşi dintr-un motiv sau altul prin capitală, devenind nume grele ale literaturii, filozofiei, artelor plastice, publicisticii, sunt invitaţi periodic la origini, provincia îşi cinsteşte întotdeauna reprezentanţii săi de frunte, sau simt ei înşişi nevoia să se întoarcă în patria cea mică pentru a se încărca energetic. Cel mai exemplar aici este cazul lui Fănuş Neagu, căruia Viorel Coman îi dedică un număr apreciabil de studii şi eseuri (pp. 121-180, nouă titluri), inclusiv o schiţă de sociologie literară inspirată de primirile entuziaste de care se bucură prozatorul la Brăila, fixate în antiteză cu alţi mari fii ai spaţiului, precum Panait Istrati ori Nae Ionescu, ale căror treceri prin Brăila natală rămâneau ca şi neobservate. Având în atenţie acest aspect, Viorel Coman lasă din peniţă una din multiplele constatări cu duh aforistic: „În zona aceasta Brăila a văzut multe, dar a ratat aproape tot. De ce nu avem norocul să ştim ce făcea, de exemplu, Panait Istrati la Brăila în cei zece mari ani de glorie când venea foarte des acasă?” (p. 130). „Noi nu înţelegem încremenirea, somnolenţa, cecitatea elitei brăilene, câtă era la vremea aceea, privind existenţa în oraş a unui mare scriitor.” Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Fănuş Neagu. „Când vine la Brăila întotdeauna e un fel de sărbătoare.[…] O droaie de prozatori, poeţi, dramaturgi, eseişti […] răsar ca din pământ când aud vestea venirii maestrului, îi ţin calea, îl însoţesc, îi cer sfat, îi umplu buzunarele cu manuscrise, ascultă, ciulind urechile, farmecul vorbelor de duh.”

Tâlcul titlului acestui volum este sugerat de autor în studiul introductiv. În această carte, se va ocupa de acele personalităţi, care au avut tangenţă într-un fel sau altul cu spaţiul brăilean şi-l luminează, etern, de pe boltă. Suntem avertizaţi că atenţia îi va fi centrată pe farurile literaturii care are legătură cu Brăila: Panait Istrati, M. Sebastian, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca şi alţii. „Toate marile oraşe culturale au…cerul lor literar” Cei pomeniţi mai sus formează cerul brăilean, pleiada brăileană. Ei sunt corăbiile care au plecat în lume, au devenit cunoscute, adevărate legende, de care noi cei de-aici nu ne putem desprinde şi ne raportăm permanent la ei, tratându-i ca pe nişte corăbii care se întorc şi ne populează gândirea.

Într-adevăr, Viorel Coman se ocupă, cu seriozitate, de toate aceste legende ale Brăilei.

Lui Panait Istrati îi dedică cinci eseuri şi, deşi este vorba de un nume sonor, intens analizat şi comentat, atât de analişti români, cât mai ales străini, totuşi descoperă aspecte ale vieţii şi operei neevidenţiat sau insuficient valorificat până acum. Bunăoară, pornind de la pasiunea scriitorului pentru arta fotografiei, conchide spre un adevăr cunoscut dar neexplicat şi anume cel al dependenţei artei sale literare de „poetica privirii” şi trăirii, am adăuga noi la sugestia autorului. Panait Istrati nu a convins pe nimeni de valoarea produselor literare bazate majoritar pe imaginaţie (vezi povestirile sale din ciclul haiducilor), în schimb şi-a dovedit măreţia ori de câte ori a pus în pagină ceea ce a văzut sau a trăit. „Este singurul scriitor român din cei mari care e lipsit de semnul cel mare al puterii artistice: imaginaţia. A înlocuit-o şi i-a suplinit exemplar lipsa, încât abia se remarcă această neîmplinire, prin implicarea majoră a sinelui în literatură.” (p. 20)

Lui Mihail Sebastian, cel ce-a numit Brăila „oraşul cu salcâmi”, îi dedică cinci studii, toate - comentarii fine la Jurnalul acestui însemnat produs al spaţiului cultural brăilean, publicat la Editura Humanitas în 1996. În primul studiu, pune problema acestui jurnal în termeni generali, în al doilea, tratează problema relaţiei lui Sebastian cu colegii de generaţie, îndeosebi cu Mircea Eliade (O istorie a unei neînţelegeri: Eliade-Sebastian), în care remarcabilă ni se pare comparaţia între Jurnalul lui Sebastian şi cel al lui Mircea Eliade, între un jurnal tipărit postum, asupra căruia n-a mai intervenit nimeni spre a-i netezi asperităţile şi un jurnal tipărit în timpul vieţii (cel al lui Eliade), în care autorul şi-a permis să-şi regleze pentru posteritate, imaginea, preferinţele lui Viorel Coman îndreptându-se, evident, spre primul: „Dacă Jurnalul lui Eliade, în perioada lui românească este frumos, Jurnalul lui Sebastian este autentic.” În plus, avansează ipoteza îndrăzneaţă conform căreia Eliade ştia de jurnalul lui Sebastian şi se temea de el. Aflat în Occident, Eliade era interesat de o imagine cât de cât cosmetizată a perioadei lui româneşti, jenante fiind pentru cel ce trăia într-un mediu politic liberal afinităţile sale interbelice cu extrema dreaptă. Din fericire pentru el, Jurnalul lui Sebastian s-a tipărit după moartea sa, fiind, cum se pronunţă autorul Corăbiilor de întoarcere, „ultima carte fundamentală a generaţiei Eliade”.

Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Ilarie Voronca şi Marcel Gafton beneficiază fiecare de câte un studiu-eseu, dar Nicăpetre, binecunoscutul sculptor româno-canadian, originar din Brăila, este răsfăţat în nu mai puţin de patru astfel de studii, în care atenţia criticului se îndreaptă asupra confesiunilor acestuia conţinute în două lucrări de memorialistică: Brăiliţa – Downtown via U.A.P. şi Downtown – Brăiliţa via ’89, primul publicat în 1994 la Editura Istros a Muzeului Brăilei, celălalt la Toronto, în 2001.

Scriitorii cu cea mai consistentă pondere în Corăbii de întoarcere sunt Fănuş Neagu (nouă eseuri) şi Mihai Eminescu – aflat la egalitate cu primul, deci tot 9 titluri. Dacă prezenţa lui Fănuş Neagu este derivabilă perfect din axioma volumului Corăbii de întoarcere, publicarea studiilor despre Mihai Eminescu, expresie a unei documentări sistematice şi de profunzime şi a unor reflecţii generatoare de concluzii inedite, trebuia justificată de dragul armoniei tematice. Detaliul bibliografic al publicării poemului Luceafărul în paginile revistei brăilene Dunărea putea servi ca pretext al înregistrării lui Eminescu printre corăbiile de întoarcere. Dar, în subtextul studiilor dedicate lui Eminescu, se mai poate citi şi altceva. Eminescu, un mit literar de anvergură naţională, este un reper fundamental pentru orice spaţiu cultural românesc, chiar şi pentru cei din diaspora, sau poate mai ales pentru aceştia.

Studiile dedicate poetului naţional sunt provocatoare prin tematica reţinută, deloc bătătorită, prin întorsăturile de frază care-l lasă pe cititor adesea perplex, prin complexitatea registrelor semantice pe care criticul de la Brăila le orchestrează admirabil. Ne permitem să cităm un pasaj ilustrativ referitor la îndrăzneala unor tineri publicişti de a demonta mitul Eminescu în câteva articole publicate în Dilema.

„Aveau în contestarea lui Eminescu ceva din năravul învăţăceilor care, neputând să dea un rost mai adânc timpului lor, se apucă să deseneze bărbi, să bucleze favoriţi, să înşurubeze lulele fumegoase în guri încleştate sau să contureze ochelari şi mustăţi voievozilor de prin manuale. Era ceva între frondă şi sacrilegiu. Acum, din perspectiva timpului, identificăm în gestul tinerilor de la Dilema începutul dislocării unui mit, începutul unui sfârşit.” (p. 205, studiul intitulat E apus de zeitate şi asfinţire de idei)

Viorel Coman demonstrează în paginile publicate în acest volum har literar adevărat (citatul de sus poate servi şi ca argument pentru acest verdict), studiile sunt toate împănate de aprecieri caligrafiate adesea în registru stilistic cu efect retoric evident. Această caracteristică a scriiturii critice se exprimă cel mai bine în eseurile dedicate lui Fănuş Neagu, unde maestrul este încolţit nu numai dinspre coridoarele operei, ci şi dinspre cele ale vieţii. Am citat deja scena popasului magistrului la Brăila, mai putem adăuga scena plină de umor a întâlnirii la redacţia revistei Luceafărul dintre adolescentul de acum patru decenii în căutare de glorie literară (autorul analizat aici) şi deja notoriul Fănuş Neagu. Iată scena intrării magistrului după anunţul secretarei: „Năvăli în secretariat un bărbat masiv, cu meşă mare, blondă lipită pe fruntea uşor năduşită. Piersica obrazului era de un roz pur. Doi poli se conturau roşietici sub umerii obrajilor. Gâtul scurt dezvolta putere. Ochii mari, de un albastru tulburat mă iscodiră scurt. Pentru prima dată vedeam atât de aproape un scriitor.” (p. 176)

Arta literară a criticului mai este pusă la bătaie şi în texte de tip jurnal de călătorie sau reportaj: Jurnal istratian. Spre Faraclata, în care autorul descrie impresiile ocazionate de vizita în Grecia pe urmele lui Gherasim Valsamis, tatăl lui Panait Istrati şi Diavolul la strungă, în care descrie aventura unei documentări prin observaţie asupra fizionomiei lui Nae Ionescu întipărită (după sursele vremii) într-o pictură murală de pe peretele din pronaosul catedralei Patriarhiei în care este înfăţişată scena judecăţii de apoi. Pictorul Belizarie care a repictat peretele dinspre apus al catedralei, pare a-şi fi luat ca model pentru redarea chipului Satanei pe Nae Ionescu. „În umbra pridvorului, sub afumătura subţire care estompează contururile, de mulţi privită, de puţini văzută, doar de câţiva înţeleasă, stă de şapte decenii, enigmatică şi obsedantă ca o hieroglifă, o pictură murală ce pare a fi parabola tragică a generaţiei fără noroc (Mircea Eliade). Tabloul e dinamic ca o fotogramă. Tinerii trec prin faţa diavolului ca printr-o strungă.” (p. 70, Diavolul la strungă). Tot studiul este un comentariu de mare subtilitate a acestei parabole înfăţişate plastic de Belizarie. După ce îşi permite într-o aventură intelectuală „pe cont propriu”, cum ne avertizează el, să-i identifice în fiinţele tinerilor îndrumaţi spre iad pe Eliade, Sebastian, Noica, Băncilă, Comarnescu, Cioran, Vulcănecu, autorul acestui exerciţiu observaţional încheie studiul cu o concluzie care n-are cum să nu rămână în memoria cititorului: „Pictorul a avut revelaţia unei teme tragice şi a oferit în vopseluri mănăstireşti o parabolă a unei generaţii căreia istoria nu i-a dat pacea scrisului, ba, dimpotrivă, ca într-o vânătoare tragică, i-a dat exilul, angoasa, celula închisorii sau disperarea.”

Cunoscut ca un erudit al locului, una din minţile enciclopedice care se mişcă uşor prin informaţia istorică şi prin raţionamentele filozofice, Viorel Coman este şi semnatarul unui studiu despre lumea balcanică publicat în presa locală şi integrat în acest volum. Este replica sa orânduitoare la multiplele abordări ale balcanităţii propuse cu prilejul ediţiilor Festivalului Poeţilor din Balcani organizat la Brăila, începând din 2007, precum şi în revista culturală de circulaţie internaţională Carmina balcanica (Directori: Dan Anghelescu şi Vasile Datcu) ce conţine o serie de studii şi eseuri referitoare la cultura şi spiritualitatea balcanică, precum şi produse literare ale acesteia în limbi ale popoarelor balcanice, însoţite de versiuni în engleză. În studiul intitulat Balcania – din rădăcini până-n sâmburi, eruditul Viorel Coman realizează poate una dintre cele mai pertinente sinteze a problematicii istorice, politice şi culturale a acestei regiuni europene, ce poate fi numită, cum se exprimă el „Deli-Ormanul Europei”, fiind „o lume la răscruce de imperii, de civilizaţii şi de religii, un palimpsest cultural încă neevaluat ce stă genuin şi virginal, încremenit şi nebănuit în aşteptare”.

În concluzie, avertizăm cititorul că volumul de studii şi eseuri Corăbii de întoarcere are dubla calitate asociată marilor realizări teoretice şi anume puterea de a te instrui, prin diversitatea informaţiei vehiculate şi claritatea raţionamentului, şi puterea de a te bucura, prin frumuseţea impresionantă a scriiturii. Este una dintre cele mai izbutite lucrări de asemenea factură ale anului 2010.

După mai bine de două luni

Deşi nu aceasta a fost intenţia când am pornit pe drumul Reflecţiilor matinale, totuşi am rămas multă vreme cantonat în zona reflecţiilor pe teme politice. Revin în spaţiul acestui blog tot cu gânduri pe teme politice.
Ultimele 5-6 săptămâni mediul social-politic românesc a fost zguduit de incredibilele decizii prezidenţialo-guvernamentale de rezolvare a crizei bugetare prin amputarea salariilor, pensiilor şi a tuturor celorlalte venituri amărâte ale românilor. Decizie uluitoare pe care nici nu ştii cum să o iei: S-o admiri pentru radicalismul ei şi pentru curajul de a risca plecarea de la guvernare, fiind singura soluţie cu adevărat oportună sau să te cutremuri pentru cinismul ei, pentru aroganţa din subtext izvorâtă din convingerea invincibilităţii. Evoluţiile sunt în favoarea guvernanţilor. Sindicatele care au promis marea cu sarea abia dacă au reuşit câteva anemice jocuri de scenă. În cancelariile unităţilor de învăţământ s-a putut constata divizarea cadrelor disdactice. Unii au semnat pentzru grevă, alţii nu. Până la urmă proba de bacalaureat aflată pe rol în acea săptămână (competenţe în limba străină), care părea să fie arma dură de luptă a sindicatelor din învăţământ, s-a susţinut fără prea multe incidente. De vină o fi pedelizarea corpului didactic şi disciplina de partid sau teama de a nu mai putea plăti ratele bancare, în cazul declanşării unei greve generale şi a prelungirii ei, aşa cum suna strategia sindicală? Probabil că ambele explicaţii sunt plauzibile.
Peste două zile se supune la vot moţiunea de cenzură propusă de PSD. Forţele de opoziţie din parlament işi pun speranţele în posibile trădări ale unor parlamentari din arcul guvernamental, chiar în efectul presiunilor alegătorilor care i-au votat pe parlamentarii pedelisti exercitate în acest week-end pe la birourile parlamentare teritoriale pe unde aleşii au obligaţia sa treacă. Slabă speranţă.
Probabil vom consemna o nouă surprinzătoare victorie a maleficului nostru preşedinte.
Valentin Popa

În Săptămâna Mare

Sărbătoaea Paştelui este cea mai importantă şi mai plină de semnificaţii dintre sărbătorile Creştinătăţii. Simbolizează ieşirea Naturii din iarnă, reînvierea ei, iar, în plan metafizic, speranţa vieţii veşnice a sufletului mântuit prin jertfa Mântuitorului. Este o sărbătoare care are corespondenţe în toate religiile cu rădăcini în Emisfera Nordică, fiindcă pentru toate popoarele trezirea naturii la o nouă viaţă a constituit un miracol anual care trebuie sărbătorit. Pentru multe popoare, miracolul primăverii şi reînvierea naturii a însemnat şi mai înseamnă încă (chinezii, de exemplu) începutul unui nou an. Şi pentru popoarele europene Anul Nou era fixat primăvara. Mutarea lui în Decembrie ţine de o convenţie la care au aderat popoarele civilizate. Construcţia cuvântului Decembrie în limba latină (decem - zece) semnifică faptul că această lună este a zecea din an, ceea ce înseamnă că prima lună a anului este martie. Mutarea, prin convenţie, a începutului de an la sfârşitul lui decembrie se recunoaşte în cortegiul ritualurilor româneşti prin includerea stranie a unor obiceiuri care semnifică primăvara în plină iarnă: colindatul cu Pluguşorul (care trimite la arăturile de primăvară), semănatul din ziua de sfântul Vasile, sorcova, ce semnifică ramura de zarzăr înflorită etc. Sărbătoarea Paştelui a rămas la locul ei, adică în anotimpul învierii, având semnificaţii religioase profunde, dar în consens cu ritmurile calendarului sărbătoresc al popoarelor mediteraneene, şi nu numai. Pentru creştinii din America Latină, semnificaţia cosmică a Paştelui îşi pierde substratul, deoarece cade toamna, anticipând intrarea în anotimpul rece, când vitalismului naturii se diluează. Creştinii din sud, vollens-nollens, au acces numai la semnificaţa strict religioasă a sărbătorii pascale şi a învierii. Interpretări de tipul celei de mai sus n-au sens pentru sud-americani.
Pentru vizitatorii acestul blog, Reflecţii matinale, urăm tradiţionalul Paşte fericit şi oferim ca dar un videoclip preluat de pe Youtube.

SĂRBĂTORI FERICITE!

Democraţia şi sprijinul popular

Multă lume confundă democraţia (puterea poporului, mai modern, a societăţii civile, de a rezista împotriva tendinţelor reprezentanţilor cârmuirii de monopolizare a puterii politice şi de restrângere a sferei libertăţii individuale) cu demogogia (demos - popor, agoge - conducere, cu sensul de conducere a poporului cu mijloace incorecte moral, neloaiale, profitând de naivitatea mulţimii).
Marii profitori din toate timpurile s-au servit de buna preţuire de care se bucură democraţia în ochii mulţimii şi au recurs frecvent la scenarii în care se imitau gesturile comportamentului democratic. Să ne amintim de celebrele înregistrări ale aplauzelor care erau declanşate strategic în anumite pauze retorice ale discursului ceauşist, de ovaţiile repetate în şedinţele de antrenament dinaitea participării la miting. Să ne amintim de mitingul însuşi ca modalitate de simulare a comportamentului democratic, dar şi de faptul că ultimul miting ordonat de dictator a însemnat şi începutul revoluţiei anticomuniste din Bucureşti.
Aceste gânduri mi-au fost declanşate de mişcările de susţinere populară a unor primari arestaţi recent. Pentru mine nu e nici un dubiu (deşi nu dispun de probe) că aceste proteste nu au fost câtuşi de puţin spontane, ci produse tipice ale unor manipulări demagogice, având ca scop intimidarea puteii judecătoreşti. Nu sunt expresii ale democraţiei înţelese în sensul consacrat al termenului, ci expresii ale demagogiei postcomuniste, în care gesturile democratice (protestele, mitingurile) sunt folosite ca paravan al intenţiilor manipulatorii sau de presiune. Antonie Solomon este prezent în politica postcomunistă din 1990, ba ca independent, ba ca membru al PSD, iar din 2005 - ca membru al PD-L, având funcţia de primar, din 2004. Un destin tipic pentru un traseist politic, adică pentru un politician fără verticalitate. Traficul de influenţă de care este acuzat nu ne miră. Celălalt, Cristian Anghel, măcar s-a dovedit consecvent unei doctrine politice: cea liberală. Dar reflexele demagogice, de expresie comunistă, se pare că nu au culoare politică. Antonie Solomon are şi un blog (construit, probabil, de slugile lui, după arestare), având o denumire care sugerează contestarea deciziilor procurorilor: Un suflet mare nu poate fi închis niciodată (http://antoniesolomon.blogspot.com/2008/01/bine-ai-venit-pe-paginea-mea-de-blog.html), cu o prezentare de slide-uri ce aminteşte de cel mai iubit fiu al poporului înconjurat de mulţime în vizitele lui de lucru.
Toate aceste batjocoriri ale gesturilor democratice îm amintesc de o scenă din primăvara anului 1990, când poporul se pregătea pentru primele alegeri libere de după totalitarismul comunist, petrecută la Brăila, cu prilejul mitingului electoral, organizat pentru susţinerea de către adepţii orientării liberale a candidatului Radu Câmpeanu. Întâlnirea s-a realizat în sala fostului cinematograf Republica (Bulevard) şi a fost tulburată, după vreo două ore, de gălăgie mare şi bătăi în uşă. Cu prilejul evacuării participanţilor sub protecţia poliţiştilor, am văzut câteva sute de bărbaţi, cu feţele transfigurate de băutură, cu comportament şi limbaj violent, care scuipau, înjurau şi acuzau de trădare de ţară pe cele câteva sute de participanţi (bărbaţi şi femei), îmbrăcaţi elegant şi bine parfumaţi, cum este de regulă electoratul liberal. Am aflat ulterior că agresorii erau lucrătorii de la salubritate, instruiţi şi aţâţaţi să demonstreze voinţa poporului. Dacă mai adăugăm şi faptul că fostul prim-secretar PCR al judeţului Brăila, Anton Lungu, mulţi ani (1994-2000) chiar primar al Municipiului Brăila, a fost, mai spre mijlocul vieţii, director al întreprinderii care se ocupa de salubritatea oraşului, nu e greu de dedus cam cine se afla în spatele acesotr comportamente "democratice".

A treia putere şi caracatiţa

Ziua de ieri, 24 martie 2010, a fost numită de către comentatorii posturilor de televiziune o zi istorică. Pentru prima data, din cei douăzeci de ani de de viaţă parlamentară posttotalitară, o cameră a Parlamentului, Senatul, a ridicat imunitatea parlamentară unuia dintre membrii ei, senatorul PSD Cătălin Voicu, dând astfel undă verde procurorilor de la D.N.A pentru a solicita unei in stanţe arestarea preventivă a inculpatului.
Parchetul şi toate celelalte structuri asociate (Direcţia Naţională Anticorupţie - D.N.A. Agenţia Naţională de Integritate - A.N.I.) par a reprezenta, la ora actuală, cele mai dinamice şi mai îndrăzneţe structuri ale celei de treia dintre puterile statului democratic - puterea judecătoarească. Oricum s-ar comenta activităţile acestor structuri (că ar fi sub comanda Cotroceniului, de exemplu), cert este faptul că, în ultimii ani, am asistat la gesturi îndrăznele în lupta cu structurile mafiote care au acaparat viaţa politică românească. Anchetele realizate până în prezent de procurorii de la parchete şi D.N.A au dus la înaintarea către instanţele de judecată a multor dosare, inclusiv ale unor reprezentanţi cu nume grele ale puterii executive (cazul celor trei primari de municipii arestaţi, unii deintre ei chiar condamnaţi de instanţe supreme - curţi de apel). Demersurile urmează o traiectorie care se cam repetă: Procurorii cer instanţelor de fond (din judecătorii şi tribunale) condamnări aspre, acestea găsesc solicitarea nefondată şi decid punerea în libertate, procurorii fac apel la instanţe supreme care decid condamnarea la câţiva ani de temniţă. Scenariul conform căruia aceşti aprigi "băieţi" acţionează la comanda Cotroceniului, scenariu pus în mişcare cu prilejul arestării lui George Becali, nu se pea susţine. Sabia procurorilor a lovit, şi încă drastic, şi în lideri PD-L, partid din care provine actualul preşedinte: Mircea Gutău, fostul primar al Municipiului Râmnicu Vâlcea, condamnat la 3 ani şi jumătate, după 3 ani de frecuş prin instanţele de judecată, şi Antonie Solomon, primar al Craiovei, arestat recent pentru aceeaşi veche boală, atât de potrivită mediului politic românesc: corupţia. Tot pentru fapte de corupţie a fost condamnat recent (şi tot de o instanţă supremă - Curtea de Apel Cluj) şi primarul Municipiului Baia Mare, liberalul Cristian Anghel. Cătălin Voicu, ultimul mare Boss politic vizat de D.N.A. este senator P.S.D. Aşadar, cele mai importante dintre patidele politice din România au nume grele condamnate definitiv sau sau aflate în anchetă. În aceste condiţii, se mai poate vorbi de o manipulare, de la vârf, a activităţii structurilor superioare de anchetă? Nu ni se pare rezonabil!. Oricum, ar fi o mare dezamăgire pentru fanii integrităţii morale dacă s-ar confirma un astfel de scenariu. Deocamdată preferăm să fim optimişti.
Un alt aspect ni se impune ca surprinzător în cazurile analizate: folosirea blasfemitorie a gesturilor specifice democraţiei în contracarearea acţiunilor structurilor de anchetă şi de decizie judecătorească supremă: demonstraţiile populare în şprijinul primarilor corupţi: şi la Craiova, unde s-a lansat această modă şi, mai recent, la Baia Mare. În ambele cazuri, cei vizaţi şi-au mobilizat ciracii pentru a organiza mişcări de stradă care să intimideze cea de-a treia putere a statului care a început, iată, şă-şi arate, din ce în ce mai eficient, muşchii.

O ipoteză între infirmare şi confirmare

În articolul din 14 martie 2010, avansam ipoteza că mişcarea sindicală de astăzi se dovedeşte oarecum paralizată din pricina faptului că majoritatea membrilor, fiind formată din clienţi ai băncilor care abia-şi mai trag sufletul din pricina poverii datoriilor, nu mai este dispusă pentru participarea la greve, deoarece orice zi neplătită poate duce la incapacitatea de plată a datoriilor catre bănci. Au urmat evenimente aparent contradictorii în ce priveşte verificarea ipotezei. Pe de o parte, sisndicaliştii de la Metrou au căzut la pace cu întreprinderea şi guvernul şi au renunţat la greva anunţată (eveniment de confirmare), pe de altă parte, sindicatele din Învăţământ par a-şi radicaliza atitudinea, ameninţând inspectoratele şi ministerul de resort cu o serie de acţiuni revendicative, din care nu este exclusă nici greva. Deja, de luni 22 martie în multe şcoli nu se mai pun note în cataloage, dar se realizează activitatea didactică, deci salariile nu vor fi ameninţate şi nici capacitatea de palta a datoriilor bancare. Dascălii buzoieni au fost efectiv în grevă în saptămâna 15-19 martie (eveniment de infirmare), după ce au constata că salariile pe februarie au fost drastic amputate ca efect al legii salarizarii unitare, dar şi al sistării drepturilor salariale obţinute de buzoieni în instanţele de judecată, unde au cerut sa se aplice Legea care prevedea majorarea salariilor cadrelor didactice cu 50%, adoptată de Parlament din raţiuni electorale şi promulgată de Preşedinte, tot din astfel de raţiuni, în octombrie 2008. Guvernul în funcţiune atunci (Tăriceanu) a declarat că nu sunt resurse în buget pentru o astfele de majorare, dar a hotărât o creştere salarială de 17 procente, din cele 50 prevăzute de lege, atât cât permiteau în acel moment resursele bugetare. Salariaţii din învăţământul buzoian, care s-au simţit confortabil 1-2 luni cât s-au obţinut drepturile salariale derivate din lege, câştigate în tribunale, s-au trezit la jumătatea lui martie, când s-au făcut plăţile pentru februarie, cu pierderi din trei direcţii: legea salarizării unitare, despre care guvernanţii declară sus şi tare că nu diminuează salariile, sistarea de la plată a drepturilor câştigate în instanţă şi sistarea majorării de 17% ordonate de gunern începând cu luna noiembrie 2008. Constatând că salariile s-au înjumătăţit, în majoritatea şcolilor buzoiene s-a intrat în grevă. Acţiunea de protest a durat 5 zile, apoi, începând cu ziua de luni 22 martie, s-au aliniat şi dascălii buzoieni la calendarul protestelor hotărât de federaţiile sindicatelor din învăţământ.

Ne întrebăm: grevele dascălilor din judeţul Buzău reprezintă o infirmare a ipotezei noastre? Nu cred. Ele au fost un foc de paie, un efect al revoltei spontane generate de şocul pierderilor salariale. Când furia s-a temperat şi s-a reîntronat raţiunea, cadrele didactice buzoiene s-au întors în clase, aliniindu-se la mişcările de protest fără costuri salariale, ale federaţiilor sinddicatelor din învăţământ.

Anecdotele de altădată, ca nişte cozi de cometă

Relatam în ultimul articol (Sindicatele şi sistemul bancar) anecdota cu frânghia şi săpunul, care a pare a fi din nou de actualitate), dar credeam ca mă voi limita la aceasta. Gesturile politice ale celor ce ne conduc la vârf ne obligă să nu ieşim din zona anecdoticului, care ne însoţeşte în traiectoria noastră spre viitor ca o coadăi de cometă.

Într-un alt interviu închipuit, reporterul (de la un jurnal străin, desigur) l-ar fi întrebat pe Ceauşescu. " - Este adevărat că în România se trăieşte iarna în frig şi uneori fără electricitate?" "Da, a sunat răspunsul, dar n-a murit nimeni din asta!" A doua întrebare:
"- Este adevărat că, în România, magazinele alimentare sunt goale şi oamenii nu mai au ce pune pe masă?" "- Da, confirmă dictatorul, dar să ştiţi că n-a murit nimeni din asta!" A treia întrebare: "- N-aţi încercat şi cu ceanură?"
Ne-am amintit de această anecdotă ieri când am aflat de la Realitatea TV că actualul Ministru al Educaţiei (Funeriu), iritat de insistenţele reporterilor privitoare la salariile mici ale dascălilor, le-ar fi răspuns ca în aecdota de mai sus: "N-a murit nimeni din asta". Răspuns tipic pentru un gen de discurs politic caracterizat prin aroganţă, cinism şi lipsă de respect faţă de reprezentanţii presei şi faţă de cetăţeni, în general. Presa liberă, atât cât a mai rămas din ea, e resiţită tot mai mult ca o piatră de moară pe umerii "democratiei". Guvernările "democrate" de la noi n-au nimic cu democraţia ca decor (care poate fi oricând fentată prin simularea conducerii colective, prin malversaţiuni electorale), dar reprezentanţii presei irită prin tupeul pe care îl exersează în seminariile şcolilor de jurnalism şi, de aceea, oamenii politici, nedemocraţi prin structura lor (vezi celebrul caz al lui "Bai, animalule!", expresie adresată de Iliescu unui jurnalist constănţean pe la începuturile democraţiei noastre), intră în fibrilaţie psihică atunci când sunt luaţi la întrebări, cu formulări directe, care, adesea, conţin un ton dezaprobator, ieşind astfel la lumină reacţii atât de neinspirate precum cea a tânărului ministru al învăţământului.
Finalul anecdotei i-ar putea inspira D-lui Funeriu o soluţie la dificila problemă a eliminării din învăţământ a celor 15000 de posturi. Nu s-ar putea încerca şi cu puţină ceanură?
Valentin Popa

Sindicatele şi sitemul bancar

Abuzurile Guvernului Boc sunt atât de vizibile încât nu ne vine să credem că nu mai există reacţie de protest din partea celor afectaţi, ca şi cum sindicatele ar fi drogate iar sindicaliştii şi-au regăsit puterea de răbdare de pe timpuri. Îmi amintesc de o anecdotă în care Ceauşescu ar fi vrut să demonstreze Occidentului că în România există democraţie şi că, printre alte drepturi, este respectat şi dreptul la proteste, demonstraţii, greve. Dar cum să demonsreze când oamenii nu aveau curaj să iasă în stradă? Sperând că în cele din urmă (după mai multe provocări şi asmuţiri ale spiritului protestatar, soldate cu eşec) populaţia se va revolta la ameninţarea cu spânzurătoarea, o delegaţie a acesteia se prezintă la Conducător cu întrebarea: "Funia şi săpunul le aducem noi de-acasă sau le pune statul la diaspoziţie?". Demonstraţia cu privire la libera manifestare a atitudinilor protesatare, specifică regimurilor democrate, a căzut şi odată cu ea şi posibilitatea de a mai obţine împrumuturi din Occident.
Lipsa de reacţie a sindicatelor de astăzi, sentimentul care se creează la nivelul mentalităţii publicului că nu se mai poate face nimic, că depindem total de capriciile cârmuirii se explică prin faptul că majoritatea membrilor de sindicat est plătitoare de rate la bănci. Delirul generozităţii sistemului financiar de pe vremea credutului "doar cu buletinul" a dus la impovărarea cu datorii a celor mai mulţi dintre noi. Majoritatea românilor trăiec la limita subzistenţei după ce se achită facturile şi ratele la credite. O zi de grevă poate duce la neputinţa achitării unor rate sau la intrarea în situaţia de sărăcie severă a multor gospodării dotate cu combine frigorifice înalte, (dar goale), două-trei televizoare şi calculatoare şi alte minunăţii ale tehnicii pe care magazinele de tip "Altex" le vindeau cu atâta uşurinţă. Faptul că bugetarii au înghiţit în sec şi nu au reacţionat când guvernul i-a trimis în "libere" neplătite în preajma Crăciunului e o dovadă că în momentul de faţă Guvernul poate să ia orice decizie, deoarece opoziţie nu mai există. Gesturile de fandare sindicală nu mai impresionează pe nimeni. Nu cred că liderii sindicali (sau nu toţi) sunt vânduţi puterii, cum se mai comentează uneori, dar efectiv sindicaliştii nu-şi mai dau semnătura pentru declanşarea grevei de teama băncilor. Şi uite-aşa, uşor-uşor, vom suporta, ca pe timpuri, orice bădărănie guvernamentală şi mă tem că nu mai este mult până ne va preocupa din nou problema frânghiei şi săpunului. Ni le va oferi gratis Guvernul lui Emil Boc, sau le vom cumpăra, pe banii noştri, de pe la "Praktiker"?

Valentin Popa

Cealaltă faţă a Dubaiului

Miracolul edilitar, cu rădăcinile în uriaşele rezerve de petrol ale dşertului arabic şi ale platformelor marine alăturate, care este Dubai, impresionează în mod evident privitorul imaginilor care circulă pe internet. Poate una dintre cele mai emoţionante imagini primite de noi este cea în care celebrele turnuri dovedesc faptul că au ieşit din categoria "zgârâie nori", intrând în categoria "străpunge nori" (vezi imaginea de jos).
O cunoştinţă de-a noastră, o distinsă doamnă care nu ratează niciodată oportunităţile de călătorie, a ajuns, în răgazul pentru profesori care este sesiunea de examene (cea de iarnă), în miraculosul, ciudatul, neobişnuitul Dubai. S-a întors dezamăgită. Furtunile deşertice umplu oraşul de nisip, iar sticlăria vestitelor turnuri e garnisită cu un strat permanent pulbere. Dacă mai eşti şi martor la o furtună de nisip, ţi-ai completat dezamăgirile. (V.P)

Qvo vadis Democraţia?

Aflu din blogul scriitorului Liviu Ion Stoiciu (www.liviuioanstoiciu.ro), din articolul Care e miza punerii pe labe a presei scrise centrale (postat pe 8 martie 2010), că , strâns cu uşa, "mogului de presă", Sorin Ovidiu Vântu, a lichidat trei dintre cotidianele centrale care stânjeneau actuala putere, Cotidianul, Ziua şi Gardianul şi că nici Jurnalul naţional (al "mogulului" Voiculecu) " nu se simte prea bine", astfel încât, gândim noi, în condiţiile în care Executivul a pus cu botul pe labe celelalte două puteri formale ale statului democratic, Puterea Legislativă şi Puterea judecătorească (vezi articolul anterior Haos legislativ), se pregăteşte şi se realizează acum îngenunchierea presei, cotate ca cea de-a patra putere (informală, desigur) din statul democratic. Asistăm, neputincioşi, la "putinizarea" tot mai agresivă a României. Qvo vadis, Democraţia?