Vocea "societăţii civile"

      Până în anii '90, expresia societate civilă nu era cunoscută. Ea desemnează, conform literaturii de sociologie şi filozofie politică, toate structurile, organizaţiile - altele decât cele care au atingere cu mecanismul statului. Încludem în sfera conceptului de societate civilă sindicatele, bisericile, ONG-urile, grupurile de presiune, cercurile şi cenaclurile literare, plastice, muzicale, de dialog social etc. Partidele politice, în calitate de organizaţii care pot participa la exercitarea puterrii într-un stat, nu aparţin societăţii civile, ci societăţii politice, cel puţin teoretic, pentru că, practic, micile partide, fără nici o şansă de a participa la viaţa parlamentară, măcar, aparţin mai degrabă societăţii civile decât celei politice.

     În România, termenul de societate civilă a fost aplicat îndeosebi în legătură cu mişcarea anticomunistă radicală Alianţa Civică, organizată ca reacţie a grupurilor de intelectuali, care refuzau înregimentarea politică, la tendinţele forţelor politice din anii '90 de a asigura o continuare la guvernare a vechilor structuri comuniste sau doar criptocomuniste. Mesajul politic evident al acestei grupări a societăţii civile a condus la transformarea ei în partid politic (Partidul Alianţei Civice). Pe lângă această asociaţie de largă cuprindere, cu filiale în întreaga ţară, s-au mai remarcat şi alte structuri organizatorice ale intelectualilor, precum Grupul de Dialog Social, în care au excelat membrii grupului Noica de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

      La inatalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni, societatea civilă, în accepţie restrânsă, se redusese la câţiva intelectuali, cei din zona Grupului de Diolog Social şi editurii Humanitas, la care s-au adăugat cei de la Institutul Cultural Român. Alianţa Civică, nelăsând moştenitori viguroşi, ramânând în coordonarea aceloraşi scriitori, din ce în ce mai obosiţi de înaintarea în vârstă (Ana Blandiana şi Romulus Rusan) şi-a pierdut între timp suflul şi credibilitatea. Preşedintele Băsescu, urmărind, în viclenia lui, să se pună bine cu intelectualii, a acordat atenţie "societăţii civile", confundată în mod penibil cu Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi intelectuali da pe la Dilema. Această grupare, care a beneficiat de privilegii se pare consistente, se arată astăzi în răspăr cu adevărata societate civilă, cea afectată de măsurile draconice ale guvernului Boc.

       Am asistat în seara zilei de 22 iulie, pe postul Realitatea TV, la ultimele zvâcniri ale aşa-zise societăţi civile care s-a exprimat prin vocea eseistului Gabriel Liiceanu. Se pare că filozoful nostru are foarte multe obligaţii faţă de regimul Băsescu, faţă de această hidră din care a rămas în viaţă capul principal. Gestul lui Liiceanu ţine de disperare, dar de o disperare personală şi care, de aceea, este cu atât mai penibilă. Nu cred că primejdia de a reveni nomenclatura la putere este cea care il sperie. Nu l-ar crede nimeni. P.S.D. în alianţă cu P.N.L şi P.C. nu mai prezintă pericolul din 2000, tocmai datorită necesităţii de a-şi regla tirul împreună şi în consens cu aliaţii. „Tirania majorităţii”, de care vorbea Liiceanu (expresia a fost lansată de gânditorul englez John Stuart Mill la jumătatea secolului al XIX-lea), care i-ar fi inspirat sentimente de teamă, nu este decât efectul unei construcţii parlamentare inspirate de Băsescu însuşi şi pe care actuala putere a reuşit să o realizeze apelând la aceleaşi stratageme (trădarea şi trecerea dintr-o barcă în alta) utilizate de păpuşarul de la Cotroceni în 2009, pentru a asigura o majoritate confortabilă guvernului Boc (nu mai ştiu ce număr). Cum se face că atunci vocea lui Liiceanu nu s-a lăsat auzită? Mişcările de culise realizate cu acel prilej de ce oare nu i-au alertat fibra "conştiinţei sale morale" de care face atâta caz astăzi? În 2010, anul tăierilor de salarii, am trăit din plin sentimentul unei tiranii a majorităţii, şi nici măcar a majorităţii electorale, ci doar a majorităţii parlamentare care a hăcuit, prin legi ticăloase şi impuse prin mecanisme constituţionale penibile şi cinice (asumările de răspunderi) prezentul şi viitorul acestei ţări. Se pare că filozoful este îngrozit de o majoritate reală, electorală, pe care sondajele de opinii de astăzi o dau ca certă în urma viitoarelor alegeri. Aceea nu mai are nevoie, pentru a asigura guvernarea nici de uneperişti, nici de frunzăverdişti. Va fi o majoritate care va avea puterea să măture şi ultimele reziduuri ale regimului Băsescu. Iar Liiceanu pare a se identifica cu aceste resturi. Păcat!

Glorie ruşinoasă

     Nu ştiu dacă numai în România există doctori semidocţi, nu cunosc mediile academice din celelalte ţări, dar faptul că în ţara noastră această contradicţie în termeni se afişează în toată goliciunea ei în plină stradă şi la lumina zilei este un semnal că nu se mai poate continua în felul acesta. Lipsa de profesionalism, şi / sau de  moralitate, a coordonatorilor de doctorate, sunt responsabile de compromiterea instituţiei doctoratului. Mai putem adăuda aici şi progresele excepţionale ale tehnicilor de informare generate de internet. Accesul la sursele on line face posibilă fabricarea de cărţi într-un timp record. Piaţa de carte ştiinţifică românească este suprasaturată de "făcături". Cererea de astfel de produse este foarte mare şi este susţinută de orgolii, de nevoia de a acumula punctele necesare promovării, graţie unui ISBN care nu costă decât câteva sute de lei, în condiţiile în care editurile comerciale sunt foarte generoase cu astfel de proiecte, dorinţa de a se mândri cu realizări "academice" deosebite, conferite de râvnitele titluri de "doctor"... Iată numai câteva din motivaţiile celor ce aleg proceduri vicioase de se evidenţia. Mi-au căzut pe mână lucrări publicate în reviste sau în culegeri de studii care nu aveau altă contribuţie personală decât înlocuirea sau suprimarea unor conjuncţii, ori introducerea unor astfel de procedee lingvistice necesare conectării unor pagini furate dela mai mulţi autori, fără nici o altă intervenţie personală, eventual cu tot cu inerentele greşeli de tehnoredactare aparţinând surselor. Toate aceste manevre sunt de regulă corelate satisfăcător cu titlul articolului. Putem numi aceste produse "opere" originale? Se pot ascunde în spatele unor astfel de articole sau teze de doctorat inşi fără valoare intelectuală, semidocţi sau chiar sfertodocţi? Din păcate, da! Din acest motiv, mă încrâncenez să tratăm cu toată seriozitatea infracţiunile de plagiat din România. Din păcate, jocurile politice scot în evidenţă doar infracţiuni intelectuale ale oamenilor politici. Dar trebuie început de undeva şi trebuie să se facă lumină în această junglă academică. Şi e bine că se începe cu fauna oamenilor politici, pentru că ei simbolizează imaginea ţării, iar această imagine trebuie să fie curată.

     Un distins colaborator al blogului http://www.liviuioanstoiciu.ro/, în comentariul de ieri, încercând să justifice mativaţia Comisiei de etică a Ministerului Educaţiei, după care teza de doctorat a premierului Ponta corespunde normelor academice ale anilor 2003, făcea referire la evenimentul intrării în 2007 a României în Uniunea Europeană, moment care a determinat asumarea de către România a unor exigenţe de corectitudine academică mai severe, comparativ cu cele din 2003. În raport cu acestea, teza premierului poate fi considerată un plagiat, în timp ce în raport cu normele din 2003 - nu. Nu cred că această explicaţie se susţine. Obligativitatea dezvăluirii surselor, la subsolul paginilor şi nu doar la bibliografia finală, exista şi atunci şi există de când există moralitate academică. Cineva spunea ieri la TV (nu mai ştiu pe ce canal) că şi Dimitrie Cantemir folosea scrupulos notele de subsol când se referea la idei preluate.

       O ultimă observaţie: Coordonând din 2000 tezele de licenţă ale studenţilor mei, pot să deconspir aici observaţia că până acum câţiva ani mă luptam foarte mult cu greşelile de exprimare şi de tehnoredactare ale acelor autori cu mari carenţe în educaţia de bază (proveniţi din grupuri şcolare sau din licee cu slabe performanţe). De câţiva ani însă, lucrările prezentate spre îndrumare, pe ultima sută de metri, desigur, nu mai au viicii de exprimare sau de tehnoredactare, sunt aproape impecabile... Dar o sumară verificare pe Google evidenţiază rapid cauza acestui plus de "calitate". Începe acum lupta, mai dificilă decât cea din anii 2003, cu aceşti autori, pentru a se evita postura de plagiat: evidenţierea la subsol a surselor (uneori chiar şi 15 pagini din aceeaşi sursă dezvăluită eventual la finalul lucrării, pentru o penibilă acoperire. Şi spun că e penibilă pentru că, bibliografia generală de la sfârşit consemnează toate sursele, ordonate alfabetic, şi n-avem cum să aflăm de unde provin cele 15 pagini copiate ad literam). Este adevărat că noua lege a educaţiei (Nr. 1 pe 2011) conţine prevederi speciale antiplagiat, care obligă universităţile să achiziţioneze softul de descoperire a cazurilor de plagiat. Această lege ar putea constitui pragul de care vorbea comentatorul blogului citat. Legea amintită îi consideră pe profesorii coordonatori responsabili în mod solidar cu autorul pentru astfel de infracţiuni. Cum însă nici o lege nu se aplică retroactiv, coordonatorul tezei lui Ponta poate să stea liniştit, acolo unde se află acum. Nu insă şi autorul, fiindcă infracţiunea de plagiat este o prevedere veche a legislaţiei româneşti şi internaţionale. Aşadar, noua lege a educaţiei poate fi considerată pragul de unde ar trebui să înceapă o nouă etapă în europenizarea vieţii academice din România. Există oare voinţă politică necesară acestui proces?

Despre plagiat

      E regretabil faptul că scandalul plagiatului primului - ministru se derulează în paralel cu acţiunile specifice campaniei pentru demiterea lui Băsescu din funcţia de preşedinte al Românie. E regretabil, de asemenea, faptul că Victor Ponta nu-şi face mea culpa şi continuă să nege acuzaţia de plagiat, deşi două comisii academice au argumentat convingător în acest sens. Nu e nevoie să-şi dea demisia din funcţia de prim - ministru şi nici indicat nu este în conjunctura actuală, când toată energia trebuie canalizată în direcţia organizării referendumului, dar să te speli pe cap de concluzia comisiei de etică a Universităţii din Bucureşti categorisind-o ca fiind una politică, mi se pare inadmisibil. Singura comisie care a bolmojit ceva despre corectitudinea tezei de doctorat a lui Ponta a fost cea a Ministerului Educaţiei, condus de liderul P.S.D. Ecaterina Andronescu. Chiar nu ştiu din cine s-a compus această "Comisie Tehnică de Etică", dar argumentul că teza lui Ponta corespunde normelor de redatare a acestor tipuri de lucrări specifice anului 2003 mi se pare penibil. A te juca cu citarea surselor n-a intrat niciodată în regula jocului în redactarea lucrărilor ştiinţifice, nici măcar când e vorba de teze de licenţă. Şi-apoi anonimatul în care este învăluită comisia tehnică de etică spune mai mult decât concluziile ei. Lucrurile sunt mai mult decât evidente în acest caz. Din păcate, partizanatul politic maculează viaţa academică a ţării care şi aşa e de doi bani. Şi indrăznesc să fiu atât de radical fiindcă am suficiente date prin care pot acuza coordonatorii de doctorate de incompetenţă sau de rea credinţă. Instituţia doctoratului este oricum compromisă de când intelectuali mediocri, cu lacune serioase în educatia de bază, incapabili să construiască fraze proprii, dar mari specialişti în redactarea lucrărilor de tip coppy-paste, care maschează perfect lacunele respective, au început să-şi pună titlul de doctor în faţa numelui. Am căpătat şi eu un astfel de titlu în 2005 şi ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, dar, în contextul actual, când acest titlu se acordă cu atâta largheţe, chiar nu mai simt nici un fel de satisfacţie. Cu siguranţă, Ponta nu intră în categoria amintită a doctorilor semidocţi, ci doar în categoria ariviştilor grăbiţi să sară anumite trepte, pentru a ajunge mai repede la anumite onoruri şi avantaje. Dar această categorie ascunde în personalitate jenante hibe morale. A le trece cu vederea din anumite considerente conjuncturale (de oportunitate politică) înseamnă să aprobi devierile de la verticalitatea morală.

Ipoteze privind jocurile politice în derulare

            Sesiunile parlamentare din săptamâna trecută, care au "legitimat" modificări importante în structura puterii politice româneşti, ce au culminat cu hotărârea forului legislativ de a-l suspenda pe Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al României, au surprins nu numai mediile intelectuale din România, dar şi presa şi liderii de opinie din Europa Occidentală, culminând cu declaraţia cancelarului german Angela Merkel, conform căreia principiile statului de drept au fost încălcate în cursul luptelor pentru putere din România. Fără îndoială, tonul a fost dat de ai noştri, cu Monica Macovei în frunte, cu mazilitul Vasile Blaga, cel care, printre primii, a vorbit de o "lovitură de stat" în Parlamentul de la Bucureşti, cu Băsescu însuşi care în dimineaţa zilei de luni, 9 iulie, a sunat-o pe D-na cancelar pentru a-i raporta situaţia din România. Mentalitate românească străveche, de pe vremea când potrivnicii domniei se duceau să pârască la Înalta Poartă.

              Fără îndoială, viteza cu care s-au derulat evenimentele au creat impresia de lovitură "în forţă" care, iată, a fost asimilată cu o lovitură de stat. Şefii de orhestră ai acestei lovituri nu puteau să nu anticipeze un astfel de risc, dar şi l-au asumat. Probabil, în calculele lor, această acţiune în viteză era singura soluţie de deşurubare a unui mecanism care transformase România într-o pseudo-democraţie. Ghinionul de a nu câştiga alegerile prezidenţiale din 2009 a dus la agravarea mediului politic românesc în care o singură vioară se mai putea auzi. Un Parlament organizat matematic, astfel încât orice lege emanată de la Cotroceni să treacă prin "asumări de răspunderi" a făcut, până în primăvara anului 2012, jocurile păpuşarului cu veleităţi dictatoriale. Din păcate, Parlamentul, care acum acţionează împotriva clicii de la Cotroceni, este acelaşi Parlament care i-au ascultat, disciplinat, comenzile. Nu s-au schimbat decât alianţele: nu şi metehnele. Fără îndoială, un parlament unicameral, cu 300 de membri, obsesia de câţiva ani a lui Băsescu, ar fi servit şi mai bine scopului de a fi utilizat ca obiect de călăreală prezidenţială. Bine că nu s-a reuşit!     

             Acest parlament, construcţie inginerească a lui Traian Băsescu, e o ruşine pentru ceea ce înseamnă instituţia legislativă. Va trebui reformat din temelii. Legiuitori pricepuţi şi cinstiţi ar trebui să formuleze reguli de funcţionare a celor două camere astfel încât niciodată să nu mai poată fi utilizat doar ca o maşină de vot subordonată Guvernului sau Preşedinţiei.

            Graba cu care liderii alianţei USL au tricotat scenarii de schimbare, la „războiul” Parlamentului, şi care a generat replici din partea liderilor occidentali, culminând cu dezaprobarea venită de la cancelarul german, trădează faptul că, în concepţia liderilor U.S.L., mecanismul de control şi decizie inventat şi rafinat de Băsescu - P.D.L. n-ar fi putut fi dezansamblat decât în maniera aceasta, a strategiei bazate pe surprize. Opţiunea, riscantă, fără doar şi poate, fiindcă era previzibilă reacţia de dezaprobare din partea statelor cu tradiţii democratice, a avut o justificare: eliminarea, chiar dacă într-o singură zi, a abuzurilor de reglementare introduse treptat de vechea guvernare, astfel încât ţelul principal, înlăturarea lui Băsescu, să poată fi atins.

Vânzoleala politică

Iarăşi mă las ispitit de vânzoleala politică. Mi-e imposibil să nu reacţionez percepând viteza cu care se mişcă tăvălugul schimbării de putere în această primă decadă a lunii iulie. Şedinţele parlametare (cu majoritatea USL) din zilele de marţi şi miercuri (3 şi 4 iulie), care au dus la preluarea controlului asupra celor două camere ale Parlamentului (Vasile Blaga, înlocuit cu Crin Antonescu şi Roberta Anastase cu Valeriu Zgonea), asupra radioului şi televiziunii publice, asupra instituţiei “Avocatul Poporului” stau mărturiei ale ofensivei U.S.L.-iste de cucerire a puterii în stat. Liderii PDL au protestat acuzând formaţiunile politice din Alianţa de guvernare de “lovitură de stat”; pe aceasta direcţie de interpretare mergând şi ambasadorul SUA de la Bucureşti şi unele publicaţii occidentale.
Se poate vorbi, într-adevăr, de o “lovitură de stat”? E greu de argumentat în acest sens: dar de o lovitură de forţă, bine calculată, se poate vorbi. O lovitură care a avut un scenariu foarte atent pregătit şi care a mizat, ca în orice ofensivă, pe efectele surprizei. Guvernanţii se simt în criză de timp şi vor să pună rapid mâna pe pârghiile puterii, pentru a putea fi lăsaţi să guverneze şi să pregătească alegerile parlamentare din toamnă. Au acum la dispoziţie aceeaşi jucărie democratică – parlamentul – de care s-a servit, până la abuz, regimul Băsescu-Boc. Liderii USL sunt convinşi că dacă nu va fi cucerită reduta de la palatul Cotroceni, ţara nu va putea fi guvernată şi, de aceea, direcţia loviturii principale este Preşedinţia. Suspendarea, pentru a doua oară, a preşedintelui pare să fie urgenţa numărul 1 a jocurilor politice în curs de desfăşurare.
Instituţiile democraţiei au fragilitatea lor. Funcţionarea lor corectă poate fi simulată, dar, în spatele cortinelor, păpuşarii pot face ce vor. Jocurile de culise rămân în domeniul tainei. Prin astfel de jocuri, regimul Băsescu-Boc au acaparat toate pârghiile puterii încât nu se mai putea face nimic. Opoziţia fusese redusă la o “voce care striga în deşert”. A fost nevoie de “lovitura de imagine” din iarna lui 2012, care a început exact în ziua în care trebuie să-l omagiem pe Eminescu (15 ianuarie), când s-a reinflamat Piaţa Universităţii. Lovitura de imagine (oare spontană?) a dus la căderea în derizoriu a lamentabilei figuri a premierului de atunci, Emil Boc, şi a guvernului său. A fost desemnat un nou prim-ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, care, în ciuda prestaţiei personale de calitate, nu a reuşit să convingă. Dar calul troian care este Parlamentul (multă vreme calul lui Traian) trebuie să lucreze împotriva “troienilor”. Este foarte posibil ca imaginea publică inflamantă, generată de protestele din Piaţa Universităţii, să fi contribuit la decizia trădătorilor din UNPR să mai trădeze o dată, pentru a se împlini profeţia lui Hegel-Marx a negării negaţiei. Şi, desigur, pe lângă uneperişti, tabăra opoziţiei a mai fost întărită şi de frunzăverdişti. De fapt, cronologic, aceştia din urmă au dat tonul hemoragiei parlamentare care a dus la schimbarea raportului de forţe. Moţiunea de cenzură asupra guvernului M.R. Ungureanu a trecut şi s-a format guvernul Ponta. Parlamentul a rămas, din păcate, aceeaşi maşină de vot care a iritat ţara timp de trei ani de zile, dar pe invers: în favoarea adversarilor lui Băsescu. Acum Parlamentul certifică orice manevră a scenariului USL.
Evenimentele din iarnă au avut aliura unei mişcări revoluţionare: o mişcare ce îşi consumă în aceste zile ultimele etape. Dacă interpretarea aceasta este corectă, atunci trebuie să reflectăm asupra caracterului democraţiei româneşti: Karl Poper sugera printre altele că democraţia este un mecanism care permite schimbarea guvernării fără vărsare de sânge. În ciuda violenţelor din ianuarie 2012, până acum tranziţia către o nouă guvernare nu s-a soldat cu vărsare de sânge. Dar dacă vechea guvernare se simte în aceste zile fierbinţi ca o fiară încolţită, nu este exclus să asistăm şi la diversiuni generatoare de violenţe de stradă. Liviu Ioan Stoiciu, în pagina de ieri, 5 iulie 2012,  a blogului său (http://www.liviuioanstoiciu.ro) presimţea posibilitatea ca reţelele serviciilor secrete să intervină în timpul mitingului PDL, simulând o eventuală contramanifestaţie violentă care ar fi putut lăsa în urmă şi trupuri pe caldarâm. Teama poetului jurnalist nu s-a adeverit. În pagina de astăzi şi-a exprimat chiar părerea că serviciile secrete par să-l fi lăsat fără protecţie pe preşedinte, ceea ce înseamnă că drumul spre suspendare se va derula fără incidente. În şedinţa de astăzi a Parlamentului se va vedea ce se va întâmpla. Se pare că România deţine instrumentele politice necesare schimbării guvernării fără vărsare de sânge.
Valentin Popa

După o lungă pauză

        Meseria de blogger nu este aşa de simplă. Iti trebuie, pe lângă fireştile calităţi de redactare, şi voinţa necesară şi o anume incrâncenare in a utiliza acest aparat publicistic atât de accesibil. Am vrut iniţial ca acest spaţiu să-l acopăr cu reflecţii matinale cu caracter filozofic, dar presiunea evenimentelor politice şi sensibilitatea mea faţă de problematica vieţii publice m-au determinat să ramân prizonier acestui spaţiu, spre nemulţumirea mea. Poate aş fi dorit să consemnez notaţii care să transceandă bâlbâiala cotidianului şi să se cristalizeze în reflecţii filozofice rezistente curgerii timpului, care să aspire la ceea ce este. Nu ştiu dacă în notaţiile din această vară voi reuşi să mă smulg complet din ispita de a rămâne în agora, dar măcar mă voi strădui şi trebuie să iasă ceva.

Un eseist remarcabil: Viorel Coman

Prin Corăbii de întoarcere (Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2010), Viorel Coman este la primul volum consistent de eseuri. După ştiinţa noastră, a mai publicat un text despre Brăila, apărut într-un volum de marketing urban, o ediţie de lux conţinând ilustrări vizuale ale resurselor turistice ale zonei invocate, un studiu introductiv, intitulat Leul în iarnă, la volumul Portretul unei vieţi, conţinând mărturiile fotografice ale vieţii literare a lui Fănuş Neagu, dedicat celei de-a 75-a aniversări a scriitorului originar din Bărăganul Brăilei, editat de Editura Ex Libris a Bibliotecii judeţene din Brăila, apoi o carte necesară studierii operei lui Fănuş Neagu – Drumuri în poveste (Editura Semne, Bucureşti, 2007), de fapt o antologie a receptării operei fănuşiene, în care, pe lângă efortul de antologare, semnează studiul introductiv (Pledoarie) şi grupajul final intitulat Fănuş Neagu şi generaţia sa literară, şi, în sfârşit, mai multe studii şi eseuri inspirate de miturile literare ale Brăilei, publicate în cotidianul local Obiectiv, vocea Brăilei.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, Viorel Coman (cunoscut mai bine pe plan local sub numele său real de Viorel Mortu), un foarte apreciat profesor de limba şi literatura română, cu o carieră spectaculoasă de inspector şcolar general (două mandate şi ceva) şi-a permis un cadou bine-meritat. Este vorba de volumul pe care îl comentăm aici.

Având în intenţie adunarea în volum a unor studii şi eseuri cu o oarecare diversitate a motivaţiei scrierii, prima problemă care se ridica era aceea a firului de legătură unificatoare şi acest fir se profila a fi cel al spaţiului cultural brăilean. Dispunând de un real talent necesar sintezelor teoretice, Viorel Coman îşi deschide cartea cu eseul Există o literatură brăileană ?, în care reflecţiile sunt inspirate de un gând maiorescian despre viaţa literară ce poate fi comparată cu o pădure unde, pe lângă copaci, întâlnim şi elemente de floră minoră. Pe de altă parte, unii dintre cei care trudesc astăzi în literatura brăileană nu sunt neapărat născuţi în spaţiul Brăilei, dar au rămas aici şi s-au adaptat. Acest adevăr este valabil pentru orice spaţiu cultural regional. Cu excepţia trăitorilor în capitală, cei mai mulţi cu izvorul în alte zone de cultură locală (nimeni nu şi-a pus vreodată serios întrebarea dacă există literatură bucureşteană sau ilfoveană, în schimb cine s-ar putea îndoi de existenţa literaturii clujene, arădene, ieşene etc.?), toţi ceilalţi scriitori participă într-un fel sau altul la viaţa culturală zonală şi coagulează ceva din energiile proprii în substanţa spirituală a Locului. Mai mult decât atât, cei rămaşi dintr-un motiv sau altul prin capitală, devenind nume grele ale literaturii, filozofiei, artelor plastice, publicisticii, sunt invitaţi periodic la origini, provincia îşi cinsteşte întotdeauna reprezentanţii săi de frunte, sau simt ei înşişi nevoia să se întoarcă în patria cea mică pentru a se încărca energetic. Cel mai exemplar aici este cazul lui Fănuş Neagu, căruia Viorel Coman îi dedică un număr apreciabil de studii şi eseuri (pp. 121-180, nouă titluri), inclusiv o schiţă de sociologie literară inspirată de primirile entuziaste de care se bucură prozatorul la Brăila, fixate în antiteză cu alţi mari fii ai spaţiului, precum Panait Istrati ori Nae Ionescu, ale căror treceri prin Brăila natală rămâneau ca şi neobservate. Având în atenţie acest aspect, Viorel Coman lasă din peniţă una din multiplele constatări cu duh aforistic: „În zona aceasta Brăila a văzut multe, dar a ratat aproape tot. De ce nu avem norocul să ştim ce făcea, de exemplu, Panait Istrati la Brăila în cei zece mari ani de glorie când venea foarte des acasă?” (p. 130). „Noi nu înţelegem încremenirea, somnolenţa, cecitatea elitei brăilene, câtă era la vremea aceea, privind existenţa în oraş a unui mare scriitor.” Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Fănuş Neagu. „Când vine la Brăila întotdeauna e un fel de sărbătoare.[…] O droaie de prozatori, poeţi, dramaturgi, eseişti […] răsar ca din pământ când aud vestea venirii maestrului, îi ţin calea, îl însoţesc, îi cer sfat, îi umplu buzunarele cu manuscrise, ascultă, ciulind urechile, farmecul vorbelor de duh.”

Tâlcul titlului acestui volum este sugerat de autor în studiul introductiv. În această carte, se va ocupa de acele personalităţi, care au avut tangenţă într-un fel sau altul cu spaţiul brăilean şi-l luminează, etern, de pe boltă. Suntem avertizaţi că atenţia îi va fi centrată pe farurile literaturii care are legătură cu Brăila: Panait Istrati, M. Sebastian, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca şi alţii. „Toate marile oraşe culturale au…cerul lor literar” Cei pomeniţi mai sus formează cerul brăilean, pleiada brăileană. Ei sunt corăbiile care au plecat în lume, au devenit cunoscute, adevărate legende, de care noi cei de-aici nu ne putem desprinde şi ne raportăm permanent la ei, tratându-i ca pe nişte corăbii care se întorc şi ne populează gândirea.

Într-adevăr, Viorel Coman se ocupă, cu seriozitate, de toate aceste legende ale Brăilei.

Lui Panait Istrati îi dedică cinci eseuri şi, deşi este vorba de un nume sonor, intens analizat şi comentat, atât de analişti români, cât mai ales străini, totuşi descoperă aspecte ale vieţii şi operei neevidenţiat sau insuficient valorificat până acum. Bunăoară, pornind de la pasiunea scriitorului pentru arta fotografiei, conchide spre un adevăr cunoscut dar neexplicat şi anume cel al dependenţei artei sale literare de „poetica privirii” şi trăirii, am adăuga noi la sugestia autorului. Panait Istrati nu a convins pe nimeni de valoarea produselor literare bazate majoritar pe imaginaţie (vezi povestirile sale din ciclul haiducilor), în schimb şi-a dovedit măreţia ori de câte ori a pus în pagină ceea ce a văzut sau a trăit. „Este singurul scriitor român din cei mari care e lipsit de semnul cel mare al puterii artistice: imaginaţia. A înlocuit-o şi i-a suplinit exemplar lipsa, încât abia se remarcă această neîmplinire, prin implicarea majoră a sinelui în literatură.” (p. 20)

Lui Mihail Sebastian, cel ce-a numit Brăila „oraşul cu salcâmi”, îi dedică cinci studii, toate - comentarii fine la Jurnalul acestui însemnat produs al spaţiului cultural brăilean, publicat la Editura Humanitas în 1996. În primul studiu, pune problema acestui jurnal în termeni generali, în al doilea, tratează problema relaţiei lui Sebastian cu colegii de generaţie, îndeosebi cu Mircea Eliade (O istorie a unei neînţelegeri: Eliade-Sebastian), în care remarcabilă ni se pare comparaţia între Jurnalul lui Sebastian şi cel al lui Mircea Eliade, între un jurnal tipărit postum, asupra căruia n-a mai intervenit nimeni spre a-i netezi asperităţile şi un jurnal tipărit în timpul vieţii (cel al lui Eliade), în care autorul şi-a permis să-şi regleze pentru posteritate, imaginea, preferinţele lui Viorel Coman îndreptându-se, evident, spre primul: „Dacă Jurnalul lui Eliade, în perioada lui românească este frumos, Jurnalul lui Sebastian este autentic.” În plus, avansează ipoteza îndrăzneaţă conform căreia Eliade ştia de jurnalul lui Sebastian şi se temea de el. Aflat în Occident, Eliade era interesat de o imagine cât de cât cosmetizată a perioadei lui româneşti, jenante fiind pentru cel ce trăia într-un mediu politic liberal afinităţile sale interbelice cu extrema dreaptă. Din fericire pentru el, Jurnalul lui Sebastian s-a tipărit după moartea sa, fiind, cum se pronunţă autorul Corăbiilor de întoarcere, „ultima carte fundamentală a generaţiei Eliade”.

Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Ilarie Voronca şi Marcel Gafton beneficiază fiecare de câte un studiu-eseu, dar Nicăpetre, binecunoscutul sculptor româno-canadian, originar din Brăila, este răsfăţat în nu mai puţin de patru astfel de studii, în care atenţia criticului se îndreaptă asupra confesiunilor acestuia conţinute în două lucrări de memorialistică: Brăiliţa – Downtown via U.A.P. şi Downtown – Brăiliţa via ’89, primul publicat în 1994 la Editura Istros a Muzeului Brăilei, celălalt la Toronto, în 2001.

Scriitorii cu cea mai consistentă pondere în Corăbii de întoarcere sunt Fănuş Neagu (nouă eseuri) şi Mihai Eminescu – aflat la egalitate cu primul, deci tot 9 titluri. Dacă prezenţa lui Fănuş Neagu este derivabilă perfect din axioma volumului Corăbii de întoarcere, publicarea studiilor despre Mihai Eminescu, expresie a unei documentări sistematice şi de profunzime şi a unor reflecţii generatoare de concluzii inedite, trebuia justificată de dragul armoniei tematice. Detaliul bibliografic al publicării poemului Luceafărul în paginile revistei brăilene Dunărea putea servi ca pretext al înregistrării lui Eminescu printre corăbiile de întoarcere. Dar, în subtextul studiilor dedicate lui Eminescu, se mai poate citi şi altceva. Eminescu, un mit literar de anvergură naţională, este un reper fundamental pentru orice spaţiu cultural românesc, chiar şi pentru cei din diaspora, sau poate mai ales pentru aceştia.

Studiile dedicate poetului naţional sunt provocatoare prin tematica reţinută, deloc bătătorită, prin întorsăturile de frază care-l lasă pe cititor adesea perplex, prin complexitatea registrelor semantice pe care criticul de la Brăila le orchestrează admirabil. Ne permitem să cităm un pasaj ilustrativ referitor la îndrăzneala unor tineri publicişti de a demonta mitul Eminescu în câteva articole publicate în Dilema.

„Aveau în contestarea lui Eminescu ceva din năravul învăţăceilor care, neputând să dea un rost mai adânc timpului lor, se apucă să deseneze bărbi, să bucleze favoriţi, să înşurubeze lulele fumegoase în guri încleştate sau să contureze ochelari şi mustăţi voievozilor de prin manuale. Era ceva între frondă şi sacrilegiu. Acum, din perspectiva timpului, identificăm în gestul tinerilor de la Dilema începutul dislocării unui mit, începutul unui sfârşit.” (p. 205, studiul intitulat E apus de zeitate şi asfinţire de idei)

Viorel Coman demonstrează în paginile publicate în acest volum har literar adevărat (citatul de sus poate servi şi ca argument pentru acest verdict), studiile sunt toate împănate de aprecieri caligrafiate adesea în registru stilistic cu efect retoric evident. Această caracteristică a scriiturii critice se exprimă cel mai bine în eseurile dedicate lui Fănuş Neagu, unde maestrul este încolţit nu numai dinspre coridoarele operei, ci şi dinspre cele ale vieţii. Am citat deja scena popasului magistrului la Brăila, mai putem adăuga scena plină de umor a întâlnirii la redacţia revistei Luceafărul dintre adolescentul de acum patru decenii în căutare de glorie literară (autorul analizat aici) şi deja notoriul Fănuş Neagu. Iată scena intrării magistrului după anunţul secretarei: „Năvăli în secretariat un bărbat masiv, cu meşă mare, blondă lipită pe fruntea uşor năduşită. Piersica obrazului era de un roz pur. Doi poli se conturau roşietici sub umerii obrajilor. Gâtul scurt dezvolta putere. Ochii mari, de un albastru tulburat mă iscodiră scurt. Pentru prima dată vedeam atât de aproape un scriitor.” (p. 176)

Arta literară a criticului mai este pusă la bătaie şi în texte de tip jurnal de călătorie sau reportaj: Jurnal istratian. Spre Faraclata, în care autorul descrie impresiile ocazionate de vizita în Grecia pe urmele lui Gherasim Valsamis, tatăl lui Panait Istrati şi Diavolul la strungă, în care descrie aventura unei documentări prin observaţie asupra fizionomiei lui Nae Ionescu întipărită (după sursele vremii) într-o pictură murală de pe peretele din pronaosul catedralei Patriarhiei în care este înfăţişată scena judecăţii de apoi. Pictorul Belizarie care a repictat peretele dinspre apus al catedralei, pare a-şi fi luat ca model pentru redarea chipului Satanei pe Nae Ionescu. „În umbra pridvorului, sub afumătura subţire care estompează contururile, de mulţi privită, de puţini văzută, doar de câţiva înţeleasă, stă de şapte decenii, enigmatică şi obsedantă ca o hieroglifă, o pictură murală ce pare a fi parabola tragică a generaţiei fără noroc (Mircea Eliade). Tabloul e dinamic ca o fotogramă. Tinerii trec prin faţa diavolului ca printr-o strungă.” (p. 70, Diavolul la strungă). Tot studiul este un comentariu de mare subtilitate a acestei parabole înfăţişate plastic de Belizarie. După ce îşi permite într-o aventură intelectuală „pe cont propriu”, cum ne avertizează el, să-i identifice în fiinţele tinerilor îndrumaţi spre iad pe Eliade, Sebastian, Noica, Băncilă, Comarnescu, Cioran, Vulcănecu, autorul acestui exerciţiu observaţional încheie studiul cu o concluzie care n-are cum să nu rămână în memoria cititorului: „Pictorul a avut revelaţia unei teme tragice şi a oferit în vopseluri mănăstireşti o parabolă a unei generaţii căreia istoria nu i-a dat pacea scrisului, ba, dimpotrivă, ca într-o vânătoare tragică, i-a dat exilul, angoasa, celula închisorii sau disperarea.”

Cunoscut ca un erudit al locului, una din minţile enciclopedice care se mişcă uşor prin informaţia istorică şi prin raţionamentele filozofice, Viorel Coman este şi semnatarul unui studiu despre lumea balcanică publicat în presa locală şi integrat în acest volum. Este replica sa orânduitoare la multiplele abordări ale balcanităţii propuse cu prilejul ediţiilor Festivalului Poeţilor din Balcani organizat la Brăila, începând din 2007, precum şi în revista culturală de circulaţie internaţională Carmina balcanica (Directori: Dan Anghelescu şi Vasile Datcu) ce conţine o serie de studii şi eseuri referitoare la cultura şi spiritualitatea balcanică, precum şi produse literare ale acesteia în limbi ale popoarelor balcanice, însoţite de versiuni în engleză. În studiul intitulat Balcania – din rădăcini până-n sâmburi, eruditul Viorel Coman realizează poate una dintre cele mai pertinente sinteze a problematicii istorice, politice şi culturale a acestei regiuni europene, ce poate fi numită, cum se exprimă el „Deli-Ormanul Europei”, fiind „o lume la răscruce de imperii, de civilizaţii şi de religii, un palimpsest cultural încă neevaluat ce stă genuin şi virginal, încremenit şi nebănuit în aşteptare”.

În concluzie, avertizăm cititorul că volumul de studii şi eseuri Corăbii de întoarcere are dubla calitate asociată marilor realizări teoretice şi anume puterea de a te instrui, prin diversitatea informaţiei vehiculate şi claritatea raţionamentului, şi puterea de a te bucura, prin frumuseţea impresionantă a scriiturii. Este una dintre cele mai izbutite lucrări de asemenea factură ale anului 2010.