Prin Corăbii de întoarcere (Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2010), Viorel Coman este la primul volum consistent de eseuri. După ştiinţa noastră, a mai publicat un text despre Brăila, apărut într-un volum de marketing urban, o ediţie de lux conţinând ilustrări vizuale ale resurselor turistice ale zonei invocate, un studiu introductiv, intitulat Leul în iarnă, la volumul Portretul unei vieţi, conţinând mărturiile fotografice ale vieţii literare a lui Fănuş Neagu, dedicat celei de-a 75-a aniversări a scriitorului originar din Bărăganul Brăilei, editat de Editura Ex Libris a Bibliotecii judeţene din Brăila, apoi o carte necesară studierii operei lui Fănuş Neagu – Drumuri în poveste (Editura Semne, Bucureşti, 2007), de fapt o antologie a receptării operei fănuşiene, în care, pe lângă efortul de antologare, semnează studiul introductiv (Pledoarie) şi grupajul final intitulat Fănuş Neagu şi generaţia sa literară, şi, în sfârşit, mai multe studii şi eseuri inspirate de miturile literare ale Brăilei, publicate în cotidianul local Obiectiv, vocea Brăilei.
La împlinirea vârstei de 60 de ani, Viorel Coman (cunoscut mai bine pe plan local sub numele său real de Viorel Mortu), un foarte apreciat profesor de limba şi literatura română, cu o carieră spectaculoasă de inspector şcolar general (două mandate şi ceva) şi-a permis un cadou bine-meritat. Este vorba de volumul pe care îl comentăm aici.
Având în intenţie adunarea în volum a unor studii şi eseuri cu o oarecare diversitate a motivaţiei scrierii, prima problemă care se ridica era aceea a firului de legătură unificatoare şi acest fir se profila a fi cel al spaţiului cultural brăilean. Dispunând de un real talent necesar sintezelor teoretice, Viorel Coman îşi deschide cartea cu eseul Există o literatură brăileană ?, în care reflecţiile sunt inspirate de un gând maiorescian despre viaţa literară ce poate fi comparată cu o pădure unde, pe lângă copaci, întâlnim şi elemente de floră minoră. Pe de altă parte, unii dintre cei care trudesc astăzi în literatura brăileană nu sunt neapărat născuţi în spaţiul Brăilei, dar au rămas aici şi s-au adaptat. Acest adevăr este valabil pentru orice spaţiu cultural regional. Cu excepţia trăitorilor în capitală, cei mai mulţi cu izvorul în alte zone de cultură locală (nimeni nu şi-a pus vreodată serios întrebarea dacă există literatură bucureşteană sau ilfoveană, în schimb cine s-ar putea îndoi de existenţa literaturii clujene, arădene, ieşene etc.?), toţi ceilalţi scriitori participă într-un fel sau altul la viaţa culturală zonală şi coagulează ceva din energiile proprii în substanţa spirituală a Locului. Mai mult decât atât, cei rămaşi dintr-un motiv sau altul prin capitală, devenind nume grele ale literaturii, filozofiei, artelor plastice, publicisticii, sunt invitaţi periodic la origini, provincia îşi cinsteşte întotdeauna reprezentanţii săi de frunte, sau simt ei înşişi nevoia să se întoarcă în patria cea mică pentru a se încărca energetic. Cel mai exemplar aici este cazul lui Fănuş Neagu, căruia Viorel Coman îi dedică un număr apreciabil de studii şi eseuri (pp. 121-180, nouă titluri), inclusiv o schiţă de sociologie literară inspirată de primirile entuziaste de care se bucură prozatorul la Brăila, fixate în antiteză cu alţi mari fii ai spaţiului, precum Panait Istrati ori Nae Ionescu, ale căror treceri prin Brăila natală rămâneau ca şi neobservate. Având în atenţie acest aspect, Viorel Coman lasă din peniţă una din multiplele constatări cu duh aforistic: „În zona aceasta Brăila a văzut multe, dar a ratat aproape tot. De ce nu avem norocul să ştim ce făcea, de exemplu, Panait Istrati la Brăila în cei zece mari ani de glorie când venea foarte des acasă?” (p. 130). „Noi nu înţelegem încremenirea, somnolenţa, cecitatea elitei brăilene, câtă era la vremea aceea, privind existenţa în oraş a unui mare scriitor.” Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Fănuş Neagu. „Când vine la Brăila întotdeauna e un fel de sărbătoare.[…] O droaie de prozatori, poeţi, dramaturgi, eseişti […] răsar ca din pământ când aud vestea venirii maestrului, îi ţin calea, îl însoţesc, îi cer sfat, îi umplu buzunarele cu manuscrise, ascultă, ciulind urechile, farmecul vorbelor de duh.”
Tâlcul titlului acestui volum este sugerat de autor în studiul introductiv. În această carte, se va ocupa de acele personalităţi, care au avut tangenţă într-un fel sau altul cu spaţiul brăilean şi-l luminează, etern, de pe boltă. Suntem avertizaţi că atenţia îi va fi centrată pe farurile literaturii care are legătură cu Brăila: Panait Istrati, M. Sebastian, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca şi alţii. „Toate marile oraşe culturale au…cerul lor literar” Cei pomeniţi mai sus formează cerul brăilean, pleiada brăileană. Ei sunt corăbiile care au plecat în lume, au devenit cunoscute, adevărate legende, de care noi cei de-aici nu ne putem desprinde şi ne raportăm permanent la ei, tratându-i ca pe nişte corăbii care se întorc şi ne populează gândirea.
Într-adevăr, Viorel Coman se ocupă, cu seriozitate, de toate aceste legende ale Brăilei.
Lui Panait Istrati îi dedică cinci eseuri şi, deşi este vorba de un nume sonor, intens analizat şi comentat, atât de analişti români, cât mai ales străini, totuşi descoperă aspecte ale vieţii şi operei neevidenţiat sau insuficient valorificat până acum. Bunăoară, pornind de la pasiunea scriitorului pentru arta fotografiei, conchide spre un adevăr cunoscut dar neexplicat şi anume cel al dependenţei artei sale literare de „poetica privirii” şi trăirii, am adăuga noi la sugestia autorului. Panait Istrati nu a convins pe nimeni de valoarea produselor literare bazate majoritar pe imaginaţie (vezi povestirile sale din ciclul haiducilor), în schimb şi-a dovedit măreţia ori de câte ori a pus în pagină ceea ce a văzut sau a trăit. „Este singurul scriitor român din cei mari care e lipsit de semnul cel mare al puterii artistice: imaginaţia. A înlocuit-o şi i-a suplinit exemplar lipsa, încât abia se remarcă această neîmplinire, prin implicarea majoră a sinelui în literatură.” (p. 20)
Lui Mihail Sebastian, cel ce-a numit Brăila „oraşul cu salcâmi”, îi dedică cinci studii, toate - comentarii fine la Jurnalul acestui însemnat produs al spaţiului cultural brăilean, publicat la Editura Humanitas în 1996. În primul studiu, pune problema acestui jurnal în termeni generali, în al doilea, tratează problema relaţiei lui Sebastian cu colegii de generaţie, îndeosebi cu Mircea Eliade (O istorie a unei neînţelegeri: Eliade-Sebastian), în care remarcabilă ni se pare comparaţia între Jurnalul lui Sebastian şi cel al lui Mircea Eliade, între un jurnal tipărit postum, asupra căruia n-a mai intervenit nimeni spre a-i netezi asperităţile şi un jurnal tipărit în timpul vieţii (cel al lui Eliade), în care autorul şi-a permis să-şi regleze pentru posteritate, imaginea, preferinţele lui Viorel Coman îndreptându-se, evident, spre primul: „Dacă Jurnalul lui Eliade, în perioada lui românească este frumos, Jurnalul lui Sebastian este autentic.” În plus, avansează ipoteza îndrăzneaţă conform căreia Eliade ştia de jurnalul lui Sebastian şi se temea de el. Aflat în Occident, Eliade era interesat de o imagine cât de cât cosmetizată a perioadei lui româneşti, jenante fiind pentru cel ce trăia într-un mediu politic liberal afinităţile sale interbelice cu extrema dreaptă. Din fericire pentru el, Jurnalul lui Sebastian s-a tipărit după moartea sa, fiind, cum se pronunţă autorul Corăbiilor de întoarcere, „ultima carte fundamentală a generaţiei Eliade”.
Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Ilarie Voronca şi Marcel Gafton beneficiază fiecare de câte un studiu-eseu, dar Nicăpetre, binecunoscutul sculptor româno-canadian, originar din Brăila, este răsfăţat în nu mai puţin de patru astfel de studii, în care atenţia criticului se îndreaptă asupra confesiunilor acestuia conţinute în două lucrări de memorialistică: Brăiliţa – Downtown via U.A.P. şi Downtown – Brăiliţa via ’89, primul publicat în 1994 la Editura Istros a Muzeului Brăilei, celălalt la Toronto, în 2001.
Scriitorii cu cea mai consistentă pondere în Corăbii de întoarcere sunt Fănuş Neagu (nouă eseuri) şi Mihai Eminescu – aflat la egalitate cu primul, deci tot 9 titluri. Dacă prezenţa lui Fănuş Neagu este derivabilă perfect din axioma volumului Corăbii de întoarcere, publicarea studiilor despre Mihai Eminescu, expresie a unei documentări sistematice şi de profunzime şi a unor reflecţii generatoare de concluzii inedite, trebuia justificată de dragul armoniei tematice. Detaliul bibliografic al publicării poemului Luceafărul în paginile revistei brăilene Dunărea putea servi ca pretext al înregistrării lui Eminescu printre corăbiile de întoarcere. Dar, în subtextul studiilor dedicate lui Eminescu, se mai poate citi şi altceva. Eminescu, un mit literar de anvergură naţională, este un reper fundamental pentru orice spaţiu cultural românesc, chiar şi pentru cei din diaspora, sau poate mai ales pentru aceştia.
Studiile dedicate poetului naţional sunt provocatoare prin tematica reţinută, deloc bătătorită, prin întorsăturile de frază care-l lasă pe cititor adesea perplex, prin complexitatea registrelor semantice pe care criticul de la Brăila le orchestrează admirabil. Ne permitem să cităm un pasaj ilustrativ referitor la îndrăzneala unor tineri publicişti de a demonta mitul Eminescu în câteva articole publicate în Dilema.
„Aveau în contestarea lui Eminescu ceva din năravul învăţăceilor care, neputând să dea un rost mai adânc timpului lor, se apucă să deseneze bărbi, să bucleze favoriţi, să înşurubeze lulele fumegoase în guri încleştate sau să contureze ochelari şi mustăţi voievozilor de prin manuale. Era ceva între frondă şi sacrilegiu. Acum, din perspectiva timpului, identificăm în gestul tinerilor de la Dilema începutul dislocării unui mit, începutul unui sfârşit.” (p. 205, studiul intitulat E apus de zeitate şi asfinţire de idei)
Viorel Coman demonstrează în paginile publicate în acest volum har literar adevărat (citatul de sus poate servi şi ca argument pentru acest verdict), studiile sunt toate împănate de aprecieri caligrafiate adesea în registru stilistic cu efect retoric evident. Această caracteristică a scriiturii critice se exprimă cel mai bine în eseurile dedicate lui Fănuş Neagu, unde maestrul este încolţit nu numai dinspre coridoarele operei, ci şi dinspre cele ale vieţii. Am citat deja scena popasului magistrului la Brăila, mai putem adăuga scena plină de umor a întâlnirii la redacţia revistei Luceafărul dintre adolescentul de acum patru decenii în căutare de glorie literară (autorul analizat aici) şi deja notoriul Fănuş Neagu. Iată scena intrării magistrului după anunţul secretarei: „Năvăli în secretariat un bărbat masiv, cu meşă mare, blondă lipită pe fruntea uşor năduşită. Piersica obrazului era de un roz pur. Doi poli se conturau roşietici sub umerii obrajilor. Gâtul scurt dezvolta putere. Ochii mari, de un albastru tulburat mă iscodiră scurt. Pentru prima dată vedeam atât de aproape un scriitor.” (p. 176)
Arta literară a criticului mai este pusă la bătaie şi în texte de tip jurnal de călătorie sau reportaj: Jurnal istratian. Spre Faraclata, în care autorul descrie impresiile ocazionate de vizita în Grecia pe urmele lui Gherasim Valsamis, tatăl lui Panait Istrati şi Diavolul la strungă, în care descrie aventura unei documentări prin observaţie asupra fizionomiei lui Nae Ionescu întipărită (după sursele vremii) într-o pictură murală de pe peretele din pronaosul catedralei Patriarhiei în care este înfăţişată scena judecăţii de apoi. Pictorul Belizarie care a repictat peretele dinspre apus al catedralei, pare a-şi fi luat ca model pentru redarea chipului Satanei pe Nae Ionescu. „În umbra pridvorului, sub afumătura subţire care estompează contururile, de mulţi privită, de puţini văzută, doar de câţiva înţeleasă, stă de şapte decenii, enigmatică şi obsedantă ca o hieroglifă, o pictură murală ce pare a fi parabola tragică a generaţiei fără noroc (Mircea Eliade). Tabloul e dinamic ca o fotogramă. Tinerii trec prin faţa diavolului ca printr-o strungă.” (p. 70, Diavolul la strungă). Tot studiul este un comentariu de mare subtilitate a acestei parabole înfăţişate plastic de Belizarie. După ce îşi permite într-o aventură intelectuală „pe cont propriu”, cum ne avertizează el, să-i identifice în fiinţele tinerilor îndrumaţi spre iad pe Eliade, Sebastian, Noica, Băncilă, Comarnescu, Cioran, Vulcănecu, autorul acestui exerciţiu observaţional încheie studiul cu o concluzie care n-are cum să nu rămână în memoria cititorului: „Pictorul a avut revelaţia unei teme tragice şi a oferit în vopseluri mănăstireşti o parabolă a unei generaţii căreia istoria nu i-a dat pacea scrisului, ba, dimpotrivă, ca într-o vânătoare tragică, i-a dat exilul, angoasa, celula închisorii sau disperarea.”
Cunoscut ca un erudit al locului, una din minţile enciclopedice care se mişcă uşor prin informaţia istorică şi prin raţionamentele filozofice, Viorel Coman este şi semnatarul unui studiu despre lumea balcanică publicat în presa locală şi integrat în acest volum. Este replica sa orânduitoare la multiplele abordări ale balcanităţii propuse cu prilejul ediţiilor Festivalului Poeţilor din Balcani organizat la Brăila, începând din 2007, precum şi în revista culturală de circulaţie internaţională Carmina balcanica (Directori: Dan Anghelescu şi Vasile Datcu) ce conţine o serie de studii şi eseuri referitoare la cultura şi spiritualitatea balcanică, precum şi produse literare ale acesteia în limbi ale popoarelor balcanice, însoţite de versiuni în engleză. În studiul intitulat Balcania – din rădăcini până-n sâmburi, eruditul Viorel Coman realizează poate una dintre cele mai pertinente sinteze a problematicii istorice, politice şi culturale a acestei regiuni europene, ce poate fi numită, cum se exprimă el „Deli-Ormanul Europei”, fiind „o lume la răscruce de imperii, de civilizaţii şi de religii, un palimpsest cultural încă neevaluat ce stă genuin şi virginal, încremenit şi nebănuit în aşteptare”.
În concluzie, avertizăm cititorul că volumul de studii şi eseuri Corăbii de întoarcere are dubla calitate asociată marilor realizări teoretice şi anume puterea de a te instrui, prin diversitatea informaţiei vehiculate şi claritatea raţionamentului, şi puterea de a te bucura, prin frumuseţea impresionantă a scriiturii. Este una dintre cele mai izbutite lucrări de asemenea factură ale anului 2010.
