Dispute demografice

        Demografia este cea mai riguroasă dintre ştiinţele sociale şi n-ar trebui să genereze bătăi de cap utilizatorilor datelor ei. Prin instrumente specifice de calcul, demografii de la I.N.S. pot să ofere, prin numărare la recensământ, ori prin estimare în perioadele dintre două inventarieri de populaţie, o cifră destul de apropiată de adevăr a populaţiei unei ţări. În comentariul de ieri îmi exprimam nedumerirea legată de informaţia dată pe posturi, după închiderea urnelor, de către senatorul P.S.D., Dan Şova, privitoare la atingerea cvorumului cerut de Curtea Constituţională. Numărătoarea paralelă a dus la rezultatul că numărul participanţilor la referendum generează un procentaj de 52%, suficient pentru destituirea lui Traian Băsescu. Din pagina de astăzi a lui Liviu Ioan Stoiciu (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/07 , care citează Antena 3, aflu că baza de raportare utilizată de Dan Şova era alta decât cea utilizată în numărătoarea paralele a P.D.L. şi în estimările B.E.C. şi anume informaţiile la zi comunicate pe 26 iulie 2012 lui Liviu Dragnea de I.N.S., conform cărora în România la ora referendumului numărul persoanelor cu drept de vot era de 16.527.971. şi nu de 18.288.757 câţi erau înscrişi pe listele de alegători. În acest caz, prezenţa la vot  a avut o pondere de 52% din populaţia cu drept de vot, ceea ce obligă Curtea Constituţională să valideze tema demiterii. Dar va lua în calcul C.C.R. acest raport statistic al I.N.S. favorabil organizatorilor referendumului? Rămâne de văzut. Şi, de asemenea, rămâne de verificat dacă chiar aşa stau lucrurile în realitate. Suntem atât de obişnuiţi cu manipulările de tot felul încât se simte permanent necesitatea unor verificări paralele.

        Se ridică iarăşi o întrebare: De ce U.S.L. n-a actionat la timp pentru a impune o bază oficială de calcul, întemeiată pe adevăr şi nu pe liste mai mult ca sigur depăşite de evoluţiile demografice. Noua temă de bătălie politică ar putea fi atacată de acelaşi reproş, legitim, fără îndoială, şi anume cel al schimbării regulilor în timpul jocului. Este adevărat, dacă aşa stau lucrurile, aceasta ar trebui să fie noua temă de lucru al liderilor U.S.L., dar din interviul lui Ponta la Realitatea T.V., din seara de 30 iulie nu s-a lăsat de înţeles că se va acţiona în acest sens. Teama de o nouă urecheală din partea Germaniei şi a Uniunii Europene generează o inhibiţie tânărului premier care ar putea costa viitorii doi ani ai României. Sunt de acord, schimbarea regulilor în timpul jocului e o practică incorectă, dar miza de acum este mult prea serioasă pentru pentru a ne împiedica în asemenea scrupule. Şi-apoi regula nu se referă la populaţia înscrisă pe listele electorale, ci la populaţia cu drept de vot în ziua alegerilor. Cu siguranţă, tinerii care au împlinit 18 ani în ziua votului popular nu erau înscrişi în aceste liste, dar votul lor a contat. În schimb mulţi decedaţi figurează, iar neprezentarea lor la vot chiar contează. Eroarea liderilor U.S.L. a fost aceea că nu au contestat baza oficială de calcul utilizată de B.E.C., ceea ce a creat impresia că există un consens general în a recunoaşte această bază.

         Urmează câteva zile de dispute, în urma cărora Curtea Constituţională trebui să dea un verdict. Cu siguranţă va fi un  verdict dramatic luat în urma unor presiuni imense! În aceste două ziule care ne mai despart de data scadentă, liderii U.S.L. au obligaţia să convingă electoratul în legătură cu noua bază de raportare.

După referendum

Declaratia de la ora 0:30 a BEC a tăiat cu totul entuziasmul  numeroşilor adversari ai lui Traian Băsescu: 45,92% cvorum, ceea ce duce direct la nevalidarea referendumului pentru destituirea preşedintelui. Chiar dacă marja de eroare ar acţiona în favoarea U.S.L. (+3%), tot nu par să existe şanse de validare a referendumului. Nu-mi dau seama cum au ajuns cei de la U.S.L. să transmită, pe baza unei numărători paralele, un procentaj de participare de 52%. Ce fel s-a făcut numărătoarea? Iar dacă numărătoarea a fost greştită, cui i-a putut servi această păcăleală? Cardiacilor? Insomniacilor? O numărătoare paralelă, prin transmiterea informaţiilor delegaţilor U.S.L. din toate secţiile de votare ar trebui să fie o cercetare exhaustivă, deci rezultatele ar trebui să atinga certitudinea. Diferenţa prea mare dintre rezultatele acestei evidenţe a participanţilor la vot şi cele indicate, pe bază de eşantion, de B.E.C. ne face să credem că pe undeva se ascunde fie reaua-intenţie, cu scop manipulatoriu (dar cu efecte doar pe moment terapeutice), fie neprofesionalismul. Nu cred însă că cei de la B.E.C.  n-au apelat la sociologi pricepuţi în construirea unui eşantion reprezentativ. De aceea credibilitatea informaţiilor este atât de mare încât optimismul celor care am sperat într-o cotitură istorică se apropie de zero. Asistăm aşadar la o victorie prin neprezentare a susţinătorilor lui Băsescu, la o victorie "la masa verde", cum s-a exprimat acum vreo două săptămâni preşedintele suspendat, o victorie penibilă pe care nu se poate construi nimic. Comportamentul non-combat al lui Băsescu, pe care îl vitriolase în declaraţiile anterioare, s-a dovedit de o imoralitate evidentă. Toată ţara aştepta ca preşedintele să ofere un semn de respectare a instituţiilor democraţiei, iar referendumul este o astfel de instituţie, şi să participe la exercitarea dreptului democratic de a vota şi n-a făcut-o, gândindu-se la un calcul meschin: să nu fie un semnal pentru simpatizanţi că nu e o nenorocire dacă se duc să voteze. A preferat comportamentul non-combat până la închiderea urnelor. Declaraţiile lui Băsescu de la ora 23 au indicat acelaşi lider politic contradictoriu în care nu poţi avea nici un pic de încredere. Mai întâi a promis că după reinstalarea la Cotroceni va lua măsuri care să contribuie la diminuarea faliei dintre instituţia prezidenţială şi celelalte instituţii ale democraţiei româneşti, apoi, într-o declaraţie ulterioară, şi-a reiterat intenţia de a acţiona pentru a pune în aplicare rezultatele referndumului din 2009 privind parlamentul unicameral cu 300 de membri, ceea ce înseamnă declanşarea unui război politic cu actuala putere. Aşadar intenţii de pace şi intenţii de război la distanţă de câteva minute. Neruşinarea unor astfel de atitudini te lasă fără respiraţie!

Vocea "societăţii civile"

      Până în anii '90, expresia societate civilă nu era cunoscută. Ea desemnează, conform literaturii de sociologie şi filozofie politică, toate structurile, organizaţiile - altele decât cele care au atingere cu mecanismul statului. Încludem în sfera conceptului de societate civilă sindicatele, bisericile, ONG-urile, grupurile de presiune, cercurile şi cenaclurile literare, plastice, muzicale, de dialog social etc. Partidele politice, în calitate de organizaţii care pot participa la exercitarea puterrii într-un stat, nu aparţin societăţii civile, ci societăţii politice, cel puţin teoretic, pentru că, practic, micile partide, fără nici o şansă de a participa la viaţa parlamentară, măcar, aparţin mai degrabă societăţii civile decât celei politice.

     În România, termenul de societate civilă a fost aplicat îndeosebi în legătură cu mişcarea anticomunistă radicală Alianţa Civică, organizată ca reacţie a grupurilor de intelectuali, care refuzau înregimentarea politică, la tendinţele forţelor politice din anii '90 de a asigura o continuare la guvernare a vechilor structuri comuniste sau doar criptocomuniste. Mesajul politic evident al acestei grupări a societăţii civile a condus la transformarea ei în partid politic (Partidul Alianţei Civice). Pe lângă această asociaţie de largă cuprindere, cu filiale în întreaga ţară, s-au mai remarcat şi alte structuri organizatorice ale intelectualilor, precum Grupul de Dialog Social, în care au excelat membrii grupului Noica de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

      La inatalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni, societatea civilă, în accepţie restrânsă, se redusese la câţiva intelectuali, cei din zona Grupului de Diolog Social şi editurii Humanitas, la care s-au adăugat cei de la Institutul Cultural Român. Alianţa Civică, nelăsând moştenitori viguroşi, ramânând în coordonarea aceloraşi scriitori, din ce în ce mai obosiţi de înaintarea în vârstă (Ana Blandiana şi Romulus Rusan) şi-a pierdut între timp suflul şi credibilitatea. Preşedintele Băsescu, urmărind, în viclenia lui, să se pună bine cu intelectualii, a acordat atenţie "societăţii civile", confundată în mod penibil cu Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi intelectuali da pe la Dilema. Această grupare, care a beneficiat de privilegii se pare consistente, se arată astăzi în răspăr cu adevărata societate civilă, cea afectată de măsurile draconice ale guvernului Boc.

       Am asistat în seara zilei de 22 iulie, pe postul Realitatea TV, la ultimele zvâcniri ale aşa-zise societăţi civile care s-a exprimat prin vocea eseistului Gabriel Liiceanu. Se pare că filozoful nostru are foarte multe obligaţii faţă de regimul Băsescu, faţă de această hidră din care a rămas în viaţă capul principal. Gestul lui Liiceanu ţine de disperare, dar de o disperare personală şi care, de aceea, este cu atât mai penibilă. Nu cred că primejdia de a reveni nomenclatura la putere este cea care il sperie. Nu l-ar crede nimeni. P.S.D. în alianţă cu P.N.L şi P.C. nu mai prezintă pericolul din 2000, tocmai datorită necesităţii de a-şi regla tirul împreună şi în consens cu aliaţii. „Tirania majorităţii”, de care vorbea Liiceanu (expresia a fost lansată de gânditorul englez John Stuart Mill la jumătatea secolului al XIX-lea), care i-ar fi inspirat sentimente de teamă, nu este decât efectul unei construcţii parlamentare inspirate de Băsescu însuşi şi pe care actuala putere a reuşit să o realizeze apelând la aceleaşi stratageme (trădarea şi trecerea dintr-o barcă în alta) utilizate de păpuşarul de la Cotroceni în 2009, pentru a asigura o majoritate confortabilă guvernului Boc (nu mai ştiu ce număr). Cum se face că atunci vocea lui Liiceanu nu s-a lăsat auzită? Mişcările de culise realizate cu acel prilej de ce oare nu i-au alertat fibra "conştiinţei sale morale" de care face atâta caz astăzi? În 2010, anul tăierilor de salarii, am trăit din plin sentimentul unei tiranii a majorităţii, şi nici măcar a majorităţii electorale, ci doar a majorităţii parlamentare care a hăcuit, prin legi ticăloase şi impuse prin mecanisme constituţionale penibile şi cinice (asumările de răspunderi) prezentul şi viitorul acestei ţări. Se pare că filozoful este îngrozit de o majoritate reală, electorală, pe care sondajele de opinii de astăzi o dau ca certă în urma viitoarelor alegeri. Aceea nu mai are nevoie, pentru a asigura guvernarea nici de uneperişti, nici de frunzăverdişti. Va fi o majoritate care va avea puterea să măture şi ultimele reziduuri ale regimului Băsescu. Iar Liiceanu pare a se identifica cu aceste resturi. Păcat!

Glorie ruşinoasă

     Nu ştiu dacă numai în România există doctori semidocţi, nu cunosc mediile academice din celelalte ţări, dar faptul că în ţara noastră această contradicţie în termeni se afişează în toată goliciunea ei în plină stradă şi la lumina zilei este un semnal că nu se mai poate continua în felul acesta. Lipsa de profesionalism, şi / sau de  moralitate, a coordonatorilor de doctorate, sunt responsabile de compromiterea instituţiei doctoratului. Mai putem adăuda aici şi progresele excepţionale ale tehnicilor de informare generate de internet. Accesul la sursele on line face posibilă fabricarea de cărţi într-un timp record. Piaţa de carte ştiinţifică românească este suprasaturată de "făcături". Cererea de astfel de produse este foarte mare şi este susţinută de orgolii, de nevoia de a acumula punctele necesare promovării, graţie unui ISBN care nu costă decât câteva sute de lei, în condiţiile în care editurile comerciale sunt foarte generoase cu astfel de proiecte, dorinţa de a se mândri cu realizări "academice" deosebite, conferite de râvnitele titluri de "doctor"... Iată numai câteva din motivaţiile celor ce aleg proceduri vicioase de se evidenţia. Mi-au căzut pe mână lucrări publicate în reviste sau în culegeri de studii care nu aveau altă contribuţie personală decât înlocuirea sau suprimarea unor conjuncţii, ori introducerea unor astfel de procedee lingvistice necesare conectării unor pagini furate dela mai mulţi autori, fără nici o altă intervenţie personală, eventual cu tot cu inerentele greşeli de tehnoredactare aparţinând surselor. Toate aceste manevre sunt de regulă corelate satisfăcător cu titlul articolului. Putem numi aceste produse "opere" originale? Se pot ascunde în spatele unor astfel de articole sau teze de doctorat inşi fără valoare intelectuală, semidocţi sau chiar sfertodocţi? Din păcate, da! Din acest motiv, mă încrâncenez să tratăm cu toată seriozitatea infracţiunile de plagiat din România. Din păcate, jocurile politice scot în evidenţă doar infracţiuni intelectuale ale oamenilor politici. Dar trebuie început de undeva şi trebuie să se facă lumină în această junglă academică. Şi e bine că se începe cu fauna oamenilor politici, pentru că ei simbolizează imaginea ţării, iar această imagine trebuie să fie curată.

     Un distins colaborator al blogului http://www.liviuioanstoiciu.ro/, în comentariul de ieri, încercând să justifice mativaţia Comisiei de etică a Ministerului Educaţiei, după care teza de doctorat a premierului Ponta corespunde normelor academice ale anilor 2003, făcea referire la evenimentul intrării în 2007 a României în Uniunea Europeană, moment care a determinat asumarea de către România a unor exigenţe de corectitudine academică mai severe, comparativ cu cele din 2003. În raport cu acestea, teza premierului poate fi considerată un plagiat, în timp ce în raport cu normele din 2003 - nu. Nu cred că această explicaţie se susţine. Obligativitatea dezvăluirii surselor, la subsolul paginilor şi nu doar la bibliografia finală, exista şi atunci şi există de când există moralitate academică. Cineva spunea ieri la TV (nu mai ştiu pe ce canal) că şi Dimitrie Cantemir folosea scrupulos notele de subsol când se referea la idei preluate.

       O ultimă observaţie: Coordonând din 2000 tezele de licenţă ale studenţilor mei, pot să deconspir aici observaţia că până acum câţiva ani mă luptam foarte mult cu greşelile de exprimare şi de tehnoredactare ale acelor autori cu mari carenţe în educaţia de bază (proveniţi din grupuri şcolare sau din licee cu slabe performanţe). De câţiva ani însă, lucrările prezentate spre îndrumare, pe ultima sută de metri, desigur, nu mai au viicii de exprimare sau de tehnoredactare, sunt aproape impecabile... Dar o sumară verificare pe Google evidenţiază rapid cauza acestui plus de "calitate". Începe acum lupta, mai dificilă decât cea din anii 2003, cu aceşti autori, pentru a se evita postura de plagiat: evidenţierea la subsol a surselor (uneori chiar şi 15 pagini din aceeaşi sursă dezvăluită eventual la finalul lucrării, pentru o penibilă acoperire. Şi spun că e penibilă pentru că, bibliografia generală de la sfârşit consemnează toate sursele, ordonate alfabetic, şi n-avem cum să aflăm de unde provin cele 15 pagini copiate ad literam). Este adevărat că noua lege a educaţiei (Nr. 1 pe 2011) conţine prevederi speciale antiplagiat, care obligă universităţile să achiziţioneze softul de descoperire a cazurilor de plagiat. Această lege ar putea constitui pragul de care vorbea comentatorul blogului citat. Legea amintită îi consideră pe profesorii coordonatori responsabili în mod solidar cu autorul pentru astfel de infracţiuni. Cum însă nici o lege nu se aplică retroactiv, coordonatorul tezei lui Ponta poate să stea liniştit, acolo unde se află acum. Nu insă şi autorul, fiindcă infracţiunea de plagiat este o prevedere veche a legislaţiei româneşti şi internaţionale. Aşadar, noua lege a educaţiei poate fi considerată pragul de unde ar trebui să înceapă o nouă etapă în europenizarea vieţii academice din România. Există oare voinţă politică necesară acestui proces?

Despre plagiat

      E regretabil faptul că scandalul plagiatului primului - ministru se derulează în paralel cu acţiunile specifice campaniei pentru demiterea lui Băsescu din funcţia de preşedinte al Românie. E regretabil, de asemenea, faptul că Victor Ponta nu-şi face mea culpa şi continuă să nege acuzaţia de plagiat, deşi două comisii academice au argumentat convingător în acest sens. Nu e nevoie să-şi dea demisia din funcţia de prim - ministru şi nici indicat nu este în conjunctura actuală, când toată energia trebuie canalizată în direcţia organizării referendumului, dar să te speli pe cap de concluzia comisiei de etică a Universităţii din Bucureşti categorisind-o ca fiind una politică, mi se pare inadmisibil. Singura comisie care a bolmojit ceva despre corectitudinea tezei de doctorat a lui Ponta a fost cea a Ministerului Educaţiei, condus de liderul P.S.D. Ecaterina Andronescu. Chiar nu ştiu din cine s-a compus această "Comisie Tehnică de Etică", dar argumentul că teza lui Ponta corespunde normelor de redatare a acestor tipuri de lucrări specifice anului 2003 mi se pare penibil. A te juca cu citarea surselor n-a intrat niciodată în regula jocului în redactarea lucrărilor ştiinţifice, nici măcar când e vorba de teze de licenţă. Şi-apoi anonimatul în care este învăluită comisia tehnică de etică spune mai mult decât concluziile ei. Lucrurile sunt mai mult decât evidente în acest caz. Din păcate, partizanatul politic maculează viaţa academică a ţării care şi aşa e de doi bani. Şi indrăznesc să fiu atât de radical fiindcă am suficiente date prin care pot acuza coordonatorii de doctorate de incompetenţă sau de rea credinţă. Instituţia doctoratului este oricum compromisă de când intelectuali mediocri, cu lacune serioase în educatia de bază, incapabili să construiască fraze proprii, dar mari specialişti în redactarea lucrărilor de tip coppy-paste, care maschează perfect lacunele respective, au început să-şi pună titlul de doctor în faţa numelui. Am căpătat şi eu un astfel de titlu în 2005 şi ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, dar, în contextul actual, când acest titlu se acordă cu atâta largheţe, chiar nu mai simt nici un fel de satisfacţie. Cu siguranţă, Ponta nu intră în categoria amintită a doctorilor semidocţi, ci doar în categoria ariviştilor grăbiţi să sară anumite trepte, pentru a ajunge mai repede la anumite onoruri şi avantaje. Dar această categorie ascunde în personalitate jenante hibe morale. A le trece cu vederea din anumite considerente conjuncturale (de oportunitate politică) înseamnă să aprobi devierile de la verticalitatea morală.

Ipoteze privind jocurile politice în derulare

            Sesiunile parlamentare din săptamâna trecută, care au "legitimat" modificări importante în structura puterii politice româneşti, ce au culminat cu hotărârea forului legislativ de a-l suspenda pe Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al României, au surprins nu numai mediile intelectuale din România, dar şi presa şi liderii de opinie din Europa Occidentală, culminând cu declaraţia cancelarului german Angela Merkel, conform căreia principiile statului de drept au fost încălcate în cursul luptelor pentru putere din România. Fără îndoială, tonul a fost dat de ai noştri, cu Monica Macovei în frunte, cu mazilitul Vasile Blaga, cel care, printre primii, a vorbit de o "lovitură de stat" în Parlamentul de la Bucureşti, cu Băsescu însuşi care în dimineaţa zilei de luni, 9 iulie, a sunat-o pe D-na cancelar pentru a-i raporta situaţia din România. Mentalitate românească străveche, de pe vremea când potrivnicii domniei se duceau să pârască la Înalta Poartă.

              Fără îndoială, viteza cu care s-au derulat evenimentele au creat impresia de lovitură "în forţă" care, iată, a fost asimilată cu o lovitură de stat. Şefii de orhestră ai acestei lovituri nu puteau să nu anticipeze un astfel de risc, dar şi l-au asumat. Probabil, în calculele lor, această acţiune în viteză era singura soluţie de deşurubare a unui mecanism care transformase România într-o pseudo-democraţie. Ghinionul de a nu câştiga alegerile prezidenţiale din 2009 a dus la agravarea mediului politic românesc în care o singură vioară se mai putea auzi. Un Parlament organizat matematic, astfel încât orice lege emanată de la Cotroceni să treacă prin "asumări de răspunderi" a făcut, până în primăvara anului 2012, jocurile păpuşarului cu veleităţi dictatoriale. Din păcate, Parlamentul, care acum acţionează împotriva clicii de la Cotroceni, este acelaşi Parlament care i-au ascultat, disciplinat, comenzile. Nu s-au schimbat decât alianţele: nu şi metehnele. Fără îndoială, un parlament unicameral, cu 300 de membri, obsesia de câţiva ani a lui Băsescu, ar fi servit şi mai bine scopului de a fi utilizat ca obiect de călăreală prezidenţială. Bine că nu s-a reuşit!     

             Acest parlament, construcţie inginerească a lui Traian Băsescu, e o ruşine pentru ceea ce înseamnă instituţia legislativă. Va trebui reformat din temelii. Legiuitori pricepuţi şi cinstiţi ar trebui să formuleze reguli de funcţionare a celor două camere astfel încât niciodată să nu mai poată fi utilizat doar ca o maşină de vot subordonată Guvernului sau Preşedinţiei.

            Graba cu care liderii alianţei USL au tricotat scenarii de schimbare, la „războiul” Parlamentului, şi care a generat replici din partea liderilor occidentali, culminând cu dezaprobarea venită de la cancelarul german, trădează faptul că, în concepţia liderilor U.S.L., mecanismul de control şi decizie inventat şi rafinat de Băsescu - P.D.L. n-ar fi putut fi dezansamblat decât în maniera aceasta, a strategiei bazate pe surprize. Opţiunea, riscantă, fără doar şi poate, fiindcă era previzibilă reacţia de dezaprobare din partea statelor cu tradiţii democratice, a avut o justificare: eliminarea, chiar dacă într-o singură zi, a abuzurilor de reglementare introduse treptat de vechea guvernare, astfel încât ţelul principal, înlăturarea lui Băsescu, să poată fi atins.

Vânzoleala politică

Iarăşi mă las ispitit de vânzoleala politică. Mi-e imposibil să nu reacţionez percepând viteza cu care se mişcă tăvălugul schimbării de putere în această primă decadă a lunii iulie. Şedinţele parlametare (cu majoritatea USL) din zilele de marţi şi miercuri (3 şi 4 iulie), care au dus la preluarea controlului asupra celor două camere ale Parlamentului (Vasile Blaga, înlocuit cu Crin Antonescu şi Roberta Anastase cu Valeriu Zgonea), asupra radioului şi televiziunii publice, asupra instituţiei “Avocatul Poporului” stau mărturiei ale ofensivei U.S.L.-iste de cucerire a puterii în stat. Liderii PDL au protestat acuzând formaţiunile politice din Alianţa de guvernare de “lovitură de stat”; pe aceasta direcţie de interpretare mergând şi ambasadorul SUA de la Bucureşti şi unele publicaţii occidentale.
Se poate vorbi, într-adevăr, de o “lovitură de stat”? E greu de argumentat în acest sens: dar de o lovitură de forţă, bine calculată, se poate vorbi. O lovitură care a avut un scenariu foarte atent pregătit şi care a mizat, ca în orice ofensivă, pe efectele surprizei. Guvernanţii se simt în criză de timp şi vor să pună rapid mâna pe pârghiile puterii, pentru a putea fi lăsaţi să guverneze şi să pregătească alegerile parlamentare din toamnă. Au acum la dispoziţie aceeaşi jucărie democratică – parlamentul – de care s-a servit, până la abuz, regimul Băsescu-Boc. Liderii USL sunt convinşi că dacă nu va fi cucerită reduta de la palatul Cotroceni, ţara nu va putea fi guvernată şi, de aceea, direcţia loviturii principale este Preşedinţia. Suspendarea, pentru a doua oară, a preşedintelui pare să fie urgenţa numărul 1 a jocurilor politice în curs de desfăşurare.
Instituţiile democraţiei au fragilitatea lor. Funcţionarea lor corectă poate fi simulată, dar, în spatele cortinelor, păpuşarii pot face ce vor. Jocurile de culise rămân în domeniul tainei. Prin astfel de jocuri, regimul Băsescu-Boc au acaparat toate pârghiile puterii încât nu se mai putea face nimic. Opoziţia fusese redusă la o “voce care striga în deşert”. A fost nevoie de “lovitura de imagine” din iarna lui 2012, care a început exact în ziua în care trebuie să-l omagiem pe Eminescu (15 ianuarie), când s-a reinflamat Piaţa Universităţii. Lovitura de imagine (oare spontană?) a dus la căderea în derizoriu a lamentabilei figuri a premierului de atunci, Emil Boc, şi a guvernului său. A fost desemnat un nou prim-ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, care, în ciuda prestaţiei personale de calitate, nu a reuşit să convingă. Dar calul troian care este Parlamentul (multă vreme calul lui Traian) trebuie să lucreze împotriva “troienilor”. Este foarte posibil ca imaginea publică inflamantă, generată de protestele din Piaţa Universităţii, să fi contribuit la decizia trădătorilor din UNPR să mai trădeze o dată, pentru a se împlini profeţia lui Hegel-Marx a negării negaţiei. Şi, desigur, pe lângă uneperişti, tabăra opoziţiei a mai fost întărită şi de frunzăverdişti. De fapt, cronologic, aceştia din urmă au dat tonul hemoragiei parlamentare care a dus la schimbarea raportului de forţe. Moţiunea de cenzură asupra guvernului M.R. Ungureanu a trecut şi s-a format guvernul Ponta. Parlamentul a rămas, din păcate, aceeaşi maşină de vot care a iritat ţara timp de trei ani de zile, dar pe invers: în favoarea adversarilor lui Băsescu. Acum Parlamentul certifică orice manevră a scenariului USL.
Evenimentele din iarnă au avut aliura unei mişcări revoluţionare: o mişcare ce îşi consumă în aceste zile ultimele etape. Dacă interpretarea aceasta este corectă, atunci trebuie să reflectăm asupra caracterului democraţiei româneşti: Karl Poper sugera printre altele că democraţia este un mecanism care permite schimbarea guvernării fără vărsare de sânge. În ciuda violenţelor din ianuarie 2012, până acum tranziţia către o nouă guvernare nu s-a soldat cu vărsare de sânge. Dar dacă vechea guvernare se simte în aceste zile fierbinţi ca o fiară încolţită, nu este exclus să asistăm şi la diversiuni generatoare de violenţe de stradă. Liviu Ioan Stoiciu, în pagina de ieri, 5 iulie 2012,  a blogului său (http://www.liviuioanstoiciu.ro) presimţea posibilitatea ca reţelele serviciilor secrete să intervină în timpul mitingului PDL, simulând o eventuală contramanifestaţie violentă care ar fi putut lăsa în urmă şi trupuri pe caldarâm. Teama poetului jurnalist nu s-a adeverit. În pagina de astăzi şi-a exprimat chiar părerea că serviciile secrete par să-l fi lăsat fără protecţie pe preşedinte, ceea ce înseamnă că drumul spre suspendare se va derula fără incidente. În şedinţa de astăzi a Parlamentului se va vedea ce se va întâmpla. Se pare că România deţine instrumentele politice necesare schimbării guvernării fără vărsare de sânge.
Valentin Popa

După o lungă pauză

        Meseria de blogger nu este aşa de simplă. Iti trebuie, pe lângă fireştile calităţi de redactare, şi voinţa necesară şi o anume incrâncenare in a utiliza acest aparat publicistic atât de accesibil. Am vrut iniţial ca acest spaţiu să-l acopăr cu reflecţii matinale cu caracter filozofic, dar presiunea evenimentelor politice şi sensibilitatea mea faţă de problematica vieţii publice m-au determinat să ramân prizonier acestui spaţiu, spre nemulţumirea mea. Poate aş fi dorit să consemnez notaţii care să transceandă bâlbâiala cotidianului şi să se cristalizeze în reflecţii filozofice rezistente curgerii timpului, care să aspire la ceea ce este. Nu ştiu dacă în notaţiile din această vară voi reuşi să mă smulg complet din ispita de a rămâne în agora, dar măcar mă voi strădui şi trebuie să iasă ceva.