Vocea "societăţii civile"

      Până în anii '90, expresia societate civilă nu era cunoscută. Ea desemnează, conform literaturii de sociologie şi filozofie politică, toate structurile, organizaţiile - altele decât cele care au atingere cu mecanismul statului. Încludem în sfera conceptului de societate civilă sindicatele, bisericile, ONG-urile, grupurile de presiune, cercurile şi cenaclurile literare, plastice, muzicale, de dialog social etc. Partidele politice, în calitate de organizaţii care pot participa la exercitarea puterrii într-un stat, nu aparţin societăţii civile, ci societăţii politice, cel puţin teoretic, pentru că, practic, micile partide, fără nici o şansă de a participa la viaţa parlamentară, măcar, aparţin mai degrabă societăţii civile decât celei politice.

     În România, termenul de societate civilă a fost aplicat îndeosebi în legătură cu mişcarea anticomunistă radicală Alianţa Civică, organizată ca reacţie a grupurilor de intelectuali, care refuzau înregimentarea politică, la tendinţele forţelor politice din anii '90 de a asigura o continuare la guvernare a vechilor structuri comuniste sau doar criptocomuniste. Mesajul politic evident al acestei grupări a societăţii civile a condus la transformarea ei în partid politic (Partidul Alianţei Civice). Pe lângă această asociaţie de largă cuprindere, cu filiale în întreaga ţară, s-au mai remarcat şi alte structuri organizatorice ale intelectualilor, precum Grupul de Dialog Social, în care au excelat membrii grupului Noica de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

      La inatalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni, societatea civilă, în accepţie restrânsă, se redusese la câţiva intelectuali, cei din zona Grupului de Diolog Social şi editurii Humanitas, la care s-au adăugat cei de la Institutul Cultural Român. Alianţa Civică, nelăsând moştenitori viguroşi, ramânând în coordonarea aceloraşi scriitori, din ce în ce mai obosiţi de înaintarea în vârstă (Ana Blandiana şi Romulus Rusan) şi-a pierdut între timp suflul şi credibilitatea. Preşedintele Băsescu, urmărind, în viclenia lui, să se pună bine cu intelectualii, a acordat atenţie "societăţii civile", confundată în mod penibil cu Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi intelectuali da pe la Dilema. Această grupare, care a beneficiat de privilegii se pare consistente, se arată astăzi în răspăr cu adevărata societate civilă, cea afectată de măsurile draconice ale guvernului Boc.

       Am asistat în seara zilei de 22 iulie, pe postul Realitatea TV, la ultimele zvâcniri ale aşa-zise societăţi civile care s-a exprimat prin vocea eseistului Gabriel Liiceanu. Se pare că filozoful nostru are foarte multe obligaţii faţă de regimul Băsescu, faţă de această hidră din care a rămas în viaţă capul principal. Gestul lui Liiceanu ţine de disperare, dar de o disperare personală şi care, de aceea, este cu atât mai penibilă. Nu cred că primejdia de a reveni nomenclatura la putere este cea care il sperie. Nu l-ar crede nimeni. P.S.D. în alianţă cu P.N.L şi P.C. nu mai prezintă pericolul din 2000, tocmai datorită necesităţii de a-şi regla tirul împreună şi în consens cu aliaţii. „Tirania majorităţii”, de care vorbea Liiceanu (expresia a fost lansată de gânditorul englez John Stuart Mill la jumătatea secolului al XIX-lea), care i-ar fi inspirat sentimente de teamă, nu este decât efectul unei construcţii parlamentare inspirate de Băsescu însuşi şi pe care actuala putere a reuşit să o realizeze apelând la aceleaşi stratageme (trădarea şi trecerea dintr-o barcă în alta) utilizate de păpuşarul de la Cotroceni în 2009, pentru a asigura o majoritate confortabilă guvernului Boc (nu mai ştiu ce număr). Cum se face că atunci vocea lui Liiceanu nu s-a lăsat auzită? Mişcările de culise realizate cu acel prilej de ce oare nu i-au alertat fibra "conştiinţei sale morale" de care face atâta caz astăzi? În 2010, anul tăierilor de salarii, am trăit din plin sentimentul unei tiranii a majorităţii, şi nici măcar a majorităţii electorale, ci doar a majorităţii parlamentare care a hăcuit, prin legi ticăloase şi impuse prin mecanisme constituţionale penibile şi cinice (asumările de răspunderi) prezentul şi viitorul acestei ţări. Se pare că filozoful este îngrozit de o majoritate reală, electorală, pe care sondajele de opinii de astăzi o dau ca certă în urma viitoarelor alegeri. Aceea nu mai are nevoie, pentru a asigura guvernarea nici de uneperişti, nici de frunzăverdişti. Va fi o majoritate care va avea puterea să măture şi ultimele reziduuri ale regimului Băsescu. Iar Liiceanu pare a se identifica cu aceste resturi. Păcat!