Un eseist remarcabil: Viorel Coman

Prin Corăbii de întoarcere (Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2010), Viorel Coman este la primul volum consistent de eseuri. După ştiinţa noastră, a mai publicat un text despre Brăila, apărut într-un volum de marketing urban, o ediţie de lux conţinând ilustrări vizuale ale resurselor turistice ale zonei invocate, un studiu introductiv, intitulat Leul în iarnă, la volumul Portretul unei vieţi, conţinând mărturiile fotografice ale vieţii literare a lui Fănuş Neagu, dedicat celei de-a 75-a aniversări a scriitorului originar din Bărăganul Brăilei, editat de Editura Ex Libris a Bibliotecii judeţene din Brăila, apoi o carte necesară studierii operei lui Fănuş Neagu – Drumuri în poveste (Editura Semne, Bucureşti, 2007), de fapt o antologie a receptării operei fănuşiene, în care, pe lângă efortul de antologare, semnează studiul introductiv (Pledoarie) şi grupajul final intitulat Fănuş Neagu şi generaţia sa literară, şi, în sfârşit, mai multe studii şi eseuri inspirate de miturile literare ale Brăilei, publicate în cotidianul local Obiectiv, vocea Brăilei.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, Viorel Coman (cunoscut mai bine pe plan local sub numele său real de Viorel Mortu), un foarte apreciat profesor de limba şi literatura română, cu o carieră spectaculoasă de inspector şcolar general (două mandate şi ceva) şi-a permis un cadou bine-meritat. Este vorba de volumul pe care îl comentăm aici.

Având în intenţie adunarea în volum a unor studii şi eseuri cu o oarecare diversitate a motivaţiei scrierii, prima problemă care se ridica era aceea a firului de legătură unificatoare şi acest fir se profila a fi cel al spaţiului cultural brăilean. Dispunând de un real talent necesar sintezelor teoretice, Viorel Coman îşi deschide cartea cu eseul Există o literatură brăileană ?, în care reflecţiile sunt inspirate de un gând maiorescian despre viaţa literară ce poate fi comparată cu o pădure unde, pe lângă copaci, întâlnim şi elemente de floră minoră. Pe de altă parte, unii dintre cei care trudesc astăzi în literatura brăileană nu sunt neapărat născuţi în spaţiul Brăilei, dar au rămas aici şi s-au adaptat. Acest adevăr este valabil pentru orice spaţiu cultural regional. Cu excepţia trăitorilor în capitală, cei mai mulţi cu izvorul în alte zone de cultură locală (nimeni nu şi-a pus vreodată serios întrebarea dacă există literatură bucureşteană sau ilfoveană, în schimb cine s-ar putea îndoi de existenţa literaturii clujene, arădene, ieşene etc.?), toţi ceilalţi scriitori participă într-un fel sau altul la viaţa culturală zonală şi coagulează ceva din energiile proprii în substanţa spirituală a Locului. Mai mult decât atât, cei rămaşi dintr-un motiv sau altul prin capitală, devenind nume grele ale literaturii, filozofiei, artelor plastice, publicisticii, sunt invitaţi periodic la origini, provincia îşi cinsteşte întotdeauna reprezentanţii săi de frunte, sau simt ei înşişi nevoia să se întoarcă în patria cea mică pentru a se încărca energetic. Cel mai exemplar aici este cazul lui Fănuş Neagu, căruia Viorel Coman îi dedică un număr apreciabil de studii şi eseuri (pp. 121-180, nouă titluri), inclusiv o schiţă de sociologie literară inspirată de primirile entuziaste de care se bucură prozatorul la Brăila, fixate în antiteză cu alţi mari fii ai spaţiului, precum Panait Istrati ori Nae Ionescu, ale căror treceri prin Brăila natală rămâneau ca şi neobservate. Având în atenţie acest aspect, Viorel Coman lasă din peniţă una din multiplele constatări cu duh aforistic: „În zona aceasta Brăila a văzut multe, dar a ratat aproape tot. De ce nu avem norocul să ştim ce făcea, de exemplu, Panait Istrati la Brăila în cei zece mari ani de glorie când venea foarte des acasă?” (p. 130). „Noi nu înţelegem încremenirea, somnolenţa, cecitatea elitei brăilene, câtă era la vremea aceea, privind existenţa în oraş a unui mare scriitor.” Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Fănuş Neagu. „Când vine la Brăila întotdeauna e un fel de sărbătoare.[…] O droaie de prozatori, poeţi, dramaturgi, eseişti […] răsar ca din pământ când aud vestea venirii maestrului, îi ţin calea, îl însoţesc, îi cer sfat, îi umplu buzunarele cu manuscrise, ascultă, ciulind urechile, farmecul vorbelor de duh.”

Tâlcul titlului acestui volum este sugerat de autor în studiul introductiv. În această carte, se va ocupa de acele personalităţi, care au avut tangenţă într-un fel sau altul cu spaţiul brăilean şi-l luminează, etern, de pe boltă. Suntem avertizaţi că atenţia îi va fi centrată pe farurile literaturii care are legătură cu Brăila: Panait Istrati, M. Sebastian, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca şi alţii. „Toate marile oraşe culturale au…cerul lor literar” Cei pomeniţi mai sus formează cerul brăilean, pleiada brăileană. Ei sunt corăbiile care au plecat în lume, au devenit cunoscute, adevărate legende, de care noi cei de-aici nu ne putem desprinde şi ne raportăm permanent la ei, tratându-i ca pe nişte corăbii care se întorc şi ne populează gândirea.

Într-adevăr, Viorel Coman se ocupă, cu seriozitate, de toate aceste legende ale Brăilei.

Lui Panait Istrati îi dedică cinci eseuri şi, deşi este vorba de un nume sonor, intens analizat şi comentat, atât de analişti români, cât mai ales străini, totuşi descoperă aspecte ale vieţii şi operei neevidenţiat sau insuficient valorificat până acum. Bunăoară, pornind de la pasiunea scriitorului pentru arta fotografiei, conchide spre un adevăr cunoscut dar neexplicat şi anume cel al dependenţei artei sale literare de „poetica privirii” şi trăirii, am adăuga noi la sugestia autorului. Panait Istrati nu a convins pe nimeni de valoarea produselor literare bazate majoritar pe imaginaţie (vezi povestirile sale din ciclul haiducilor), în schimb şi-a dovedit măreţia ori de câte ori a pus în pagină ceea ce a văzut sau a trăit. „Este singurul scriitor român din cei mari care e lipsit de semnul cel mare al puterii artistice: imaginaţia. A înlocuit-o şi i-a suplinit exemplar lipsa, încât abia se remarcă această neîmplinire, prin implicarea majoră a sinelui în literatură.” (p. 20)

Lui Mihail Sebastian, cel ce-a numit Brăila „oraşul cu salcâmi”, îi dedică cinci studii, toate - comentarii fine la Jurnalul acestui însemnat produs al spaţiului cultural brăilean, publicat la Editura Humanitas în 1996. În primul studiu, pune problema acestui jurnal în termeni generali, în al doilea, tratează problema relaţiei lui Sebastian cu colegii de generaţie, îndeosebi cu Mircea Eliade (O istorie a unei neînţelegeri: Eliade-Sebastian), în care remarcabilă ni se pare comparaţia între Jurnalul lui Sebastian şi cel al lui Mircea Eliade, între un jurnal tipărit postum, asupra căruia n-a mai intervenit nimeni spre a-i netezi asperităţile şi un jurnal tipărit în timpul vieţii (cel al lui Eliade), în care autorul şi-a permis să-şi regleze pentru posteritate, imaginea, preferinţele lui Viorel Coman îndreptându-se, evident, spre primul: „Dacă Jurnalul lui Eliade, în perioada lui românească este frumos, Jurnalul lui Sebastian este autentic.” În plus, avansează ipoteza îndrăzneaţă conform căreia Eliade ştia de jurnalul lui Sebastian şi se temea de el. Aflat în Occident, Eliade era interesat de o imagine cât de cât cosmetizată a perioadei lui româneşti, jenante fiind pentru cel ce trăia într-un mediu politic liberal afinităţile sale interbelice cu extrema dreaptă. Din fericire pentru el, Jurnalul lui Sebastian s-a tipărit după moartea sa, fiind, cum se pronunţă autorul Corăbiilor de întoarcere, „ultima carte fundamentală a generaţiei Eliade”.

Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Ilarie Voronca şi Marcel Gafton beneficiază fiecare de câte un studiu-eseu, dar Nicăpetre, binecunoscutul sculptor româno-canadian, originar din Brăila, este răsfăţat în nu mai puţin de patru astfel de studii, în care atenţia criticului se îndreaptă asupra confesiunilor acestuia conţinute în două lucrări de memorialistică: Brăiliţa – Downtown via U.A.P. şi Downtown – Brăiliţa via ’89, primul publicat în 1994 la Editura Istros a Muzeului Brăilei, celălalt la Toronto, în 2001.

Scriitorii cu cea mai consistentă pondere în Corăbii de întoarcere sunt Fănuş Neagu (nouă eseuri) şi Mihai Eminescu – aflat la egalitate cu primul, deci tot 9 titluri. Dacă prezenţa lui Fănuş Neagu este derivabilă perfect din axioma volumului Corăbii de întoarcere, publicarea studiilor despre Mihai Eminescu, expresie a unei documentări sistematice şi de profunzime şi a unor reflecţii generatoare de concluzii inedite, trebuia justificată de dragul armoniei tematice. Detaliul bibliografic al publicării poemului Luceafărul în paginile revistei brăilene Dunărea putea servi ca pretext al înregistrării lui Eminescu printre corăbiile de întoarcere. Dar, în subtextul studiilor dedicate lui Eminescu, se mai poate citi şi altceva. Eminescu, un mit literar de anvergură naţională, este un reper fundamental pentru orice spaţiu cultural românesc, chiar şi pentru cei din diaspora, sau poate mai ales pentru aceştia.

Studiile dedicate poetului naţional sunt provocatoare prin tematica reţinută, deloc bătătorită, prin întorsăturile de frază care-l lasă pe cititor adesea perplex, prin complexitatea registrelor semantice pe care criticul de la Brăila le orchestrează admirabil. Ne permitem să cităm un pasaj ilustrativ referitor la îndrăzneala unor tineri publicişti de a demonta mitul Eminescu în câteva articole publicate în Dilema.

„Aveau în contestarea lui Eminescu ceva din năravul învăţăceilor care, neputând să dea un rost mai adânc timpului lor, se apucă să deseneze bărbi, să bucleze favoriţi, să înşurubeze lulele fumegoase în guri încleştate sau să contureze ochelari şi mustăţi voievozilor de prin manuale. Era ceva între frondă şi sacrilegiu. Acum, din perspectiva timpului, identificăm în gestul tinerilor de la Dilema începutul dislocării unui mit, începutul unui sfârşit.” (p. 205, studiul intitulat E apus de zeitate şi asfinţire de idei)

Viorel Coman demonstrează în paginile publicate în acest volum har literar adevărat (citatul de sus poate servi şi ca argument pentru acest verdict), studiile sunt toate împănate de aprecieri caligrafiate adesea în registru stilistic cu efect retoric evident. Această caracteristică a scriiturii critice se exprimă cel mai bine în eseurile dedicate lui Fănuş Neagu, unde maestrul este încolţit nu numai dinspre coridoarele operei, ci şi dinspre cele ale vieţii. Am citat deja scena popasului magistrului la Brăila, mai putem adăuga scena plină de umor a întâlnirii la redacţia revistei Luceafărul dintre adolescentul de acum patru decenii în căutare de glorie literară (autorul analizat aici) şi deja notoriul Fănuş Neagu. Iată scena intrării magistrului după anunţul secretarei: „Năvăli în secretariat un bărbat masiv, cu meşă mare, blondă lipită pe fruntea uşor năduşită. Piersica obrazului era de un roz pur. Doi poli se conturau roşietici sub umerii obrajilor. Gâtul scurt dezvolta putere. Ochii mari, de un albastru tulburat mă iscodiră scurt. Pentru prima dată vedeam atât de aproape un scriitor.” (p. 176)

Arta literară a criticului mai este pusă la bătaie şi în texte de tip jurnal de călătorie sau reportaj: Jurnal istratian. Spre Faraclata, în care autorul descrie impresiile ocazionate de vizita în Grecia pe urmele lui Gherasim Valsamis, tatăl lui Panait Istrati şi Diavolul la strungă, în care descrie aventura unei documentări prin observaţie asupra fizionomiei lui Nae Ionescu întipărită (după sursele vremii) într-o pictură murală de pe peretele din pronaosul catedralei Patriarhiei în care este înfăţişată scena judecăţii de apoi. Pictorul Belizarie care a repictat peretele dinspre apus al catedralei, pare a-şi fi luat ca model pentru redarea chipului Satanei pe Nae Ionescu. „În umbra pridvorului, sub afumătura subţire care estompează contururile, de mulţi privită, de puţini văzută, doar de câţiva înţeleasă, stă de şapte decenii, enigmatică şi obsedantă ca o hieroglifă, o pictură murală ce pare a fi parabola tragică a generaţiei fără noroc (Mircea Eliade). Tabloul e dinamic ca o fotogramă. Tinerii trec prin faţa diavolului ca printr-o strungă.” (p. 70, Diavolul la strungă). Tot studiul este un comentariu de mare subtilitate a acestei parabole înfăţişate plastic de Belizarie. După ce îşi permite într-o aventură intelectuală „pe cont propriu”, cum ne avertizează el, să-i identifice în fiinţele tinerilor îndrumaţi spre iad pe Eliade, Sebastian, Noica, Băncilă, Comarnescu, Cioran, Vulcănecu, autorul acestui exerciţiu observaţional încheie studiul cu o concluzie care n-are cum să nu rămână în memoria cititorului: „Pictorul a avut revelaţia unei teme tragice şi a oferit în vopseluri mănăstireşti o parabolă a unei generaţii căreia istoria nu i-a dat pacea scrisului, ba, dimpotrivă, ca într-o vânătoare tragică, i-a dat exilul, angoasa, celula închisorii sau disperarea.”

Cunoscut ca un erudit al locului, una din minţile enciclopedice care se mişcă uşor prin informaţia istorică şi prin raţionamentele filozofice, Viorel Coman este şi semnatarul unui studiu despre lumea balcanică publicat în presa locală şi integrat în acest volum. Este replica sa orânduitoare la multiplele abordări ale balcanităţii propuse cu prilejul ediţiilor Festivalului Poeţilor din Balcani organizat la Brăila, începând din 2007, precum şi în revista culturală de circulaţie internaţională Carmina balcanica (Directori: Dan Anghelescu şi Vasile Datcu) ce conţine o serie de studii şi eseuri referitoare la cultura şi spiritualitatea balcanică, precum şi produse literare ale acesteia în limbi ale popoarelor balcanice, însoţite de versiuni în engleză. În studiul intitulat Balcania – din rădăcini până-n sâmburi, eruditul Viorel Coman realizează poate una dintre cele mai pertinente sinteze a problematicii istorice, politice şi culturale a acestei regiuni europene, ce poate fi numită, cum se exprimă el „Deli-Ormanul Europei”, fiind „o lume la răscruce de imperii, de civilizaţii şi de religii, un palimpsest cultural încă neevaluat ce stă genuin şi virginal, încremenit şi nebănuit în aşteptare”.

În concluzie, avertizăm cititorul că volumul de studii şi eseuri Corăbii de întoarcere are dubla calitate asociată marilor realizări teoretice şi anume puterea de a te instrui, prin diversitatea informaţiei vehiculate şi claritatea raţionamentului, şi puterea de a te bucura, prin frumuseţea impresionantă a scriiturii. Este una dintre cele mai izbutite lucrări de asemenea factură ale anului 2010.

După mai bine de două luni

Deşi nu aceasta a fost intenţia când am pornit pe drumul Reflecţiilor matinale, totuşi am rămas multă vreme cantonat în zona reflecţiilor pe teme politice. Revin în spaţiul acestui blog tot cu gânduri pe teme politice.
Ultimele 5-6 săptămâni mediul social-politic românesc a fost zguduit de incredibilele decizii prezidenţialo-guvernamentale de rezolvare a crizei bugetare prin amputarea salariilor, pensiilor şi a tuturor celorlalte venituri amărâte ale românilor. Decizie uluitoare pe care nici nu ştii cum să o iei: S-o admiri pentru radicalismul ei şi pentru curajul de a risca plecarea de la guvernare, fiind singura soluţie cu adevărat oportună sau să te cutremuri pentru cinismul ei, pentru aroganţa din subtext izvorâtă din convingerea invincibilităţii. Evoluţiile sunt în favoarea guvernanţilor. Sindicatele care au promis marea cu sarea abia dacă au reuşit câteva anemice jocuri de scenă. În cancelariile unităţilor de învăţământ s-a putut constata divizarea cadrelor disdactice. Unii au semnat pentzru grevă, alţii nu. Până la urmă proba de bacalaureat aflată pe rol în acea săptămână (competenţe în limba străină), care părea să fie arma dură de luptă a sindicatelor din învăţământ, s-a susţinut fără prea multe incidente. De vină o fi pedelizarea corpului didactic şi disciplina de partid sau teama de a nu mai putea plăti ratele bancare, în cazul declanşării unei greve generale şi a prelungirii ei, aşa cum suna strategia sindicală? Probabil că ambele explicaţii sunt plauzibile.
Peste două zile se supune la vot moţiunea de cenzură propusă de PSD. Forţele de opoziţie din parlament işi pun speranţele în posibile trădări ale unor parlamentari din arcul guvernamental, chiar în efectul presiunilor alegătorilor care i-au votat pe parlamentarii pedelisti exercitate în acest week-end pe la birourile parlamentare teritoriale pe unde aleşii au obligaţia sa treacă. Slabă speranţă.
Probabil vom consemna o nouă surprinzătoare victorie a maleficului nostru preşedinte.
Valentin Popa

În Săptămâna Mare

Sărbătoaea Paştelui este cea mai importantă şi mai plină de semnificaţii dintre sărbătorile Creştinătăţii. Simbolizează ieşirea Naturii din iarnă, reînvierea ei, iar, în plan metafizic, speranţa vieţii veşnice a sufletului mântuit prin jertfa Mântuitorului. Este o sărbătoare care are corespondenţe în toate religiile cu rădăcini în Emisfera Nordică, fiindcă pentru toate popoarele trezirea naturii la o nouă viaţă a constituit un miracol anual care trebuie sărbătorit. Pentru multe popoare, miracolul primăverii şi reînvierea naturii a însemnat şi mai înseamnă încă (chinezii, de exemplu) începutul unui nou an. Şi pentru popoarele europene Anul Nou era fixat primăvara. Mutarea lui în Decembrie ţine de o convenţie la care au aderat popoarele civilizate. Construcţia cuvântului Decembrie în limba latină (decem - zece) semnifică faptul că această lună este a zecea din an, ceea ce înseamnă că prima lună a anului este martie. Mutarea, prin convenţie, a începutului de an la sfârşitul lui decembrie se recunoaşte în cortegiul ritualurilor româneşti prin includerea stranie a unor obiceiuri care semnifică primăvara în plină iarnă: colindatul cu Pluguşorul (care trimite la arăturile de primăvară), semănatul din ziua de sfântul Vasile, sorcova, ce semnifică ramura de zarzăr înflorită etc. Sărbătoarea Paştelui a rămas la locul ei, adică în anotimpul învierii, având semnificaţii religioase profunde, dar în consens cu ritmurile calendarului sărbătoresc al popoarelor mediteraneene, şi nu numai. Pentru creştinii din America Latină, semnificaţia cosmică a Paştelui îşi pierde substratul, deoarece cade toamna, anticipând intrarea în anotimpul rece, când vitalismului naturii se diluează. Creştinii din sud, vollens-nollens, au acces numai la semnificaţa strict religioasă a sărbătorii pascale şi a învierii. Interpretări de tipul celei de mai sus n-au sens pentru sud-americani.
Pentru vizitatorii acestul blog, Reflecţii matinale, urăm tradiţionalul Paşte fericit şi oferim ca dar un videoclip preluat de pe Youtube.

SĂRBĂTORI FERICITE!

Democraţia şi sprijinul popular

Multă lume confundă democraţia (puterea poporului, mai modern, a societăţii civile, de a rezista împotriva tendinţelor reprezentanţilor cârmuirii de monopolizare a puterii politice şi de restrângere a sferei libertăţii individuale) cu demogogia (demos - popor, agoge - conducere, cu sensul de conducere a poporului cu mijloace incorecte moral, neloaiale, profitând de naivitatea mulţimii).
Marii profitori din toate timpurile s-au servit de buna preţuire de care se bucură democraţia în ochii mulţimii şi au recurs frecvent la scenarii în care se imitau gesturile comportamentului democratic. Să ne amintim de celebrele înregistrări ale aplauzelor care erau declanşate strategic în anumite pauze retorice ale discursului ceauşist, de ovaţiile repetate în şedinţele de antrenament dinaitea participării la miting. Să ne amintim de mitingul însuşi ca modalitate de simulare a comportamentului democratic, dar şi de faptul că ultimul miting ordonat de dictator a însemnat şi începutul revoluţiei anticomuniste din Bucureşti.
Aceste gânduri mi-au fost declanşate de mişcările de susţinere populară a unor primari arestaţi recent. Pentru mine nu e nici un dubiu (deşi nu dispun de probe) că aceste proteste nu au fost câtuşi de puţin spontane, ci produse tipice ale unor manipulări demagogice, având ca scop intimidarea puteii judecătoreşti. Nu sunt expresii ale democraţiei înţelese în sensul consacrat al termenului, ci expresii ale demagogiei postcomuniste, în care gesturile democratice (protestele, mitingurile) sunt folosite ca paravan al intenţiilor manipulatorii sau de presiune. Antonie Solomon este prezent în politica postcomunistă din 1990, ba ca independent, ba ca membru al PSD, iar din 2005 - ca membru al PD-L, având funcţia de primar, din 2004. Un destin tipic pentru un traseist politic, adică pentru un politician fără verticalitate. Traficul de influenţă de care este acuzat nu ne miră. Celălalt, Cristian Anghel, măcar s-a dovedit consecvent unei doctrine politice: cea liberală. Dar reflexele demagogice, de expresie comunistă, se pare că nu au culoare politică. Antonie Solomon are şi un blog (construit, probabil, de slugile lui, după arestare), având o denumire care sugerează contestarea deciziilor procurorilor: Un suflet mare nu poate fi închis niciodată (http://antoniesolomon.blogspot.com/2008/01/bine-ai-venit-pe-paginea-mea-de-blog.html), cu o prezentare de slide-uri ce aminteşte de cel mai iubit fiu al poporului înconjurat de mulţime în vizitele lui de lucru.
Toate aceste batjocoriri ale gesturilor democratice îm amintesc de o scenă din primăvara anului 1990, când poporul se pregătea pentru primele alegeri libere de după totalitarismul comunist, petrecută la Brăila, cu prilejul mitingului electoral, organizat pentru susţinerea de către adepţii orientării liberale a candidatului Radu Câmpeanu. Întâlnirea s-a realizat în sala fostului cinematograf Republica (Bulevard) şi a fost tulburată, după vreo două ore, de gălăgie mare şi bătăi în uşă. Cu prilejul evacuării participanţilor sub protecţia poliţiştilor, am văzut câteva sute de bărbaţi, cu feţele transfigurate de băutură, cu comportament şi limbaj violent, care scuipau, înjurau şi acuzau de trădare de ţară pe cele câteva sute de participanţi (bărbaţi şi femei), îmbrăcaţi elegant şi bine parfumaţi, cum este de regulă electoratul liberal. Am aflat ulterior că agresorii erau lucrătorii de la salubritate, instruiţi şi aţâţaţi să demonstreze voinţa poporului. Dacă mai adăugăm şi faptul că fostul prim-secretar PCR al judeţului Brăila, Anton Lungu, mulţi ani (1994-2000) chiar primar al Municipiului Brăila, a fost, mai spre mijlocul vieţii, director al întreprinderii care se ocupa de salubritatea oraşului, nu e greu de dedus cam cine se afla în spatele acesotr comportamente "democratice".

A treia putere şi caracatiţa

Ziua de ieri, 24 martie 2010, a fost numită de către comentatorii posturilor de televiziune o zi istorică. Pentru prima data, din cei douăzeci de ani de de viaţă parlamentară posttotalitară, o cameră a Parlamentului, Senatul, a ridicat imunitatea parlamentară unuia dintre membrii ei, senatorul PSD Cătălin Voicu, dând astfel undă verde procurorilor de la D.N.A pentru a solicita unei in stanţe arestarea preventivă a inculpatului.
Parchetul şi toate celelalte structuri asociate (Direcţia Naţională Anticorupţie - D.N.A. Agenţia Naţională de Integritate - A.N.I.) par a reprezenta, la ora actuală, cele mai dinamice şi mai îndrăzneţe structuri ale celei de treia dintre puterile statului democratic - puterea judecătoarească. Oricum s-ar comenta activităţile acestor structuri (că ar fi sub comanda Cotroceniului, de exemplu), cert este faptul că, în ultimii ani, am asistat la gesturi îndrăznele în lupta cu structurile mafiote care au acaparat viaţa politică românească. Anchetele realizate până în prezent de procurorii de la parchete şi D.N.A au dus la înaintarea către instanţele de judecată a multor dosare, inclusiv ale unor reprezentanţi cu nume grele ale puterii executive (cazul celor trei primari de municipii arestaţi, unii deintre ei chiar condamnaţi de instanţe supreme - curţi de apel). Demersurile urmează o traiectorie care se cam repetă: Procurorii cer instanţelor de fond (din judecătorii şi tribunale) condamnări aspre, acestea găsesc solicitarea nefondată şi decid punerea în libertate, procurorii fac apel la instanţe supreme care decid condamnarea la câţiva ani de temniţă. Scenariul conform căruia aceşti aprigi "băieţi" acţionează la comanda Cotroceniului, scenariu pus în mişcare cu prilejul arestării lui George Becali, nu se pea susţine. Sabia procurorilor a lovit, şi încă drastic, şi în lideri PD-L, partid din care provine actualul preşedinte: Mircea Gutău, fostul primar al Municipiului Râmnicu Vâlcea, condamnat la 3 ani şi jumătate, după 3 ani de frecuş prin instanţele de judecată, şi Antonie Solomon, primar al Craiovei, arestat recent pentru aceeaşi veche boală, atât de potrivită mediului politic românesc: corupţia. Tot pentru fapte de corupţie a fost condamnat recent (şi tot de o instanţă supremă - Curtea de Apel Cluj) şi primarul Municipiului Baia Mare, liberalul Cristian Anghel. Cătălin Voicu, ultimul mare Boss politic vizat de D.N.A. este senator P.S.D. Aşadar, cele mai importante dintre patidele politice din România au nume grele condamnate definitiv sau sau aflate în anchetă. În aceste condiţii, se mai poate vorbi de o manipulare, de la vârf, a activităţii structurilor superioare de anchetă? Nu ni se pare rezonabil!. Oricum, ar fi o mare dezamăgire pentru fanii integrităţii morale dacă s-ar confirma un astfel de scenariu. Deocamdată preferăm să fim optimişti.
Un alt aspect ni se impune ca surprinzător în cazurile analizate: folosirea blasfemitorie a gesturilor specifice democraţiei în contracarearea acţiunilor structurilor de anchetă şi de decizie judecătorească supremă: demonstraţiile populare în şprijinul primarilor corupţi: şi la Craiova, unde s-a lansat această modă şi, mai recent, la Baia Mare. În ambele cazuri, cei vizaţi şi-au mobilizat ciracii pentru a organiza mişcări de stradă care să intimideze cea de-a treia putere a statului care a început, iată, şă-şi arate, din ce în ce mai eficient, muşchii.

O ipoteză între infirmare şi confirmare

În articolul din 14 martie 2010, avansam ipoteza că mişcarea sindicală de astăzi se dovedeşte oarecum paralizată din pricina faptului că majoritatea membrilor, fiind formată din clienţi ai băncilor care abia-şi mai trag sufletul din pricina poverii datoriilor, nu mai este dispusă pentru participarea la greve, deoarece orice zi neplătită poate duce la incapacitatea de plată a datoriilor catre bănci. Au urmat evenimente aparent contradictorii în ce priveşte verificarea ipotezei. Pe de o parte, sisndicaliştii de la Metrou au căzut la pace cu întreprinderea şi guvernul şi au renunţat la greva anunţată (eveniment de confirmare), pe de altă parte, sindicatele din Învăţământ par a-şi radicaliza atitudinea, ameninţând inspectoratele şi ministerul de resort cu o serie de acţiuni revendicative, din care nu este exclusă nici greva. Deja, de luni 22 martie în multe şcoli nu se mai pun note în cataloage, dar se realizează activitatea didactică, deci salariile nu vor fi ameninţate şi nici capacitatea de palta a datoriilor bancare. Dascălii buzoieni au fost efectiv în grevă în saptămâna 15-19 martie (eveniment de infirmare), după ce au constata că salariile pe februarie au fost drastic amputate ca efect al legii salarizarii unitare, dar şi al sistării drepturilor salariale obţinute de buzoieni în instanţele de judecată, unde au cerut sa se aplice Legea care prevedea majorarea salariilor cadrelor didactice cu 50%, adoptată de Parlament din raţiuni electorale şi promulgată de Preşedinte, tot din astfel de raţiuni, în octombrie 2008. Guvernul în funcţiune atunci (Tăriceanu) a declarat că nu sunt resurse în buget pentru o astfele de majorare, dar a hotărât o creştere salarială de 17 procente, din cele 50 prevăzute de lege, atât cât permiteau în acel moment resursele bugetare. Salariaţii din învăţământul buzoian, care s-au simţit confortabil 1-2 luni cât s-au obţinut drepturile salariale derivate din lege, câştigate în tribunale, s-au trezit la jumătatea lui martie, când s-au făcut plăţile pentru februarie, cu pierderi din trei direcţii: legea salarizării unitare, despre care guvernanţii declară sus şi tare că nu diminuează salariile, sistarea de la plată a drepturilor câştigate în instanţă şi sistarea majorării de 17% ordonate de gunern începând cu luna noiembrie 2008. Constatând că salariile s-au înjumătăţit, în majoritatea şcolilor buzoiene s-a intrat în grevă. Acţiunea de protest a durat 5 zile, apoi, începând cu ziua de luni 22 martie, s-au aliniat şi dascălii buzoieni la calendarul protestelor hotărât de federaţiile sindicatelor din învăţământ.

Ne întrebăm: grevele dascălilor din judeţul Buzău reprezintă o infirmare a ipotezei noastre? Nu cred. Ele au fost un foc de paie, un efect al revoltei spontane generate de şocul pierderilor salariale. Când furia s-a temperat şi s-a reîntronat raţiunea, cadrele didactice buzoiene s-au întors în clase, aliniindu-se la mişcările de protest fără costuri salariale, ale federaţiilor sinddicatelor din învăţământ.

Anecdotele de altădată, ca nişte cozi de cometă

Relatam în ultimul articol (Sindicatele şi sistemul bancar) anecdota cu frânghia şi săpunul, care a pare a fi din nou de actualitate), dar credeam ca mă voi limita la aceasta. Gesturile politice ale celor ce ne conduc la vârf ne obligă să nu ieşim din zona anecdoticului, care ne însoţeşte în traiectoria noastră spre viitor ca o coadăi de cometă.

Într-un alt interviu închipuit, reporterul (de la un jurnal străin, desigur) l-ar fi întrebat pe Ceauşescu. " - Este adevărat că în România se trăieşte iarna în frig şi uneori fără electricitate?" "Da, a sunat răspunsul, dar n-a murit nimeni din asta!" A doua întrebare:
"- Este adevărat că, în România, magazinele alimentare sunt goale şi oamenii nu mai au ce pune pe masă?" "- Da, confirmă dictatorul, dar să ştiţi că n-a murit nimeni din asta!" A treia întrebare: "- N-aţi încercat şi cu ceanură?"
Ne-am amintit de această anecdotă ieri când am aflat de la Realitatea TV că actualul Ministru al Educaţiei (Funeriu), iritat de insistenţele reporterilor privitoare la salariile mici ale dascălilor, le-ar fi răspuns ca în aecdota de mai sus: "N-a murit nimeni din asta". Răspuns tipic pentru un gen de discurs politic caracterizat prin aroganţă, cinism şi lipsă de respect faţă de reprezentanţii presei şi faţă de cetăţeni, în general. Presa liberă, atât cât a mai rămas din ea, e resiţită tot mai mult ca o piatră de moară pe umerii "democratiei". Guvernările "democrate" de la noi n-au nimic cu democraţia ca decor (care poate fi oricând fentată prin simularea conducerii colective, prin malversaţiuni electorale), dar reprezentanţii presei irită prin tupeul pe care îl exersează în seminariile şcolilor de jurnalism şi, de aceea, oamenii politici, nedemocraţi prin structura lor (vezi celebrul caz al lui "Bai, animalule!", expresie adresată de Iliescu unui jurnalist constănţean pe la începuturile democraţiei noastre), intră în fibrilaţie psihică atunci când sunt luaţi la întrebări, cu formulări directe, care, adesea, conţin un ton dezaprobator, ieşind astfel la lumină reacţii atât de neinspirate precum cea a tânărului ministru al învăţământului.
Finalul anecdotei i-ar putea inspira D-lui Funeriu o soluţie la dificila problemă a eliminării din învăţământ a celor 15000 de posturi. Nu s-ar putea încerca şi cu puţină ceanură?
Valentin Popa

Sindicatele şi sitemul bancar

Abuzurile Guvernului Boc sunt atât de vizibile încât nu ne vine să credem că nu mai există reacţie de protest din partea celor afectaţi, ca şi cum sindicatele ar fi drogate iar sindicaliştii şi-au regăsit puterea de răbdare de pe timpuri. Îmi amintesc de o anecdotă în care Ceauşescu ar fi vrut să demonstreze Occidentului că în România există democraţie şi că, printre alte drepturi, este respectat şi dreptul la proteste, demonstraţii, greve. Dar cum să demonsreze când oamenii nu aveau curaj să iasă în stradă? Sperând că în cele din urmă (după mai multe provocări şi asmuţiri ale spiritului protestatar, soldate cu eşec) populaţia se va revolta la ameninţarea cu spânzurătoarea, o delegaţie a acesteia se prezintă la Conducător cu întrebarea: "Funia şi săpunul le aducem noi de-acasă sau le pune statul la diaspoziţie?". Demonstraţia cu privire la libera manifestare a atitudinilor protesatare, specifică regimurilor democrate, a căzut şi odată cu ea şi posibilitatea de a mai obţine împrumuturi din Occident.
Lipsa de reacţie a sindicatelor de astăzi, sentimentul care se creează la nivelul mentalităţii publicului că nu se mai poate face nimic, că depindem total de capriciile cârmuirii se explică prin faptul că majoritatea membrilor de sindicat est plătitoare de rate la bănci. Delirul generozităţii sistemului financiar de pe vremea credutului "doar cu buletinul" a dus la impovărarea cu datorii a celor mai mulţi dintre noi. Majoritatea românilor trăiec la limita subzistenţei după ce se achită facturile şi ratele la credite. O zi de grevă poate duce la neputinţa achitării unor rate sau la intrarea în situaţia de sărăcie severă a multor gospodării dotate cu combine frigorifice înalte, (dar goale), două-trei televizoare şi calculatoare şi alte minunăţii ale tehnicii pe care magazinele de tip "Altex" le vindeau cu atâta uşurinţă. Faptul că bugetarii au înghiţit în sec şi nu au reacţionat când guvernul i-a trimis în "libere" neplătite în preajma Crăciunului e o dovadă că în momentul de faţă Guvernul poate să ia orice decizie, deoarece opoziţie nu mai există. Gesturile de fandare sindicală nu mai impresionează pe nimeni. Nu cred că liderii sindicali (sau nu toţi) sunt vânduţi puterii, cum se mai comentează uneori, dar efectiv sindicaliştii nu-şi mai dau semnătura pentru declanşarea grevei de teama băncilor. Şi uite-aşa, uşor-uşor, vom suporta, ca pe timpuri, orice bădărănie guvernamentală şi mă tem că nu mai este mult până ne va preocupa din nou problema frânghiei şi săpunului. Ni le va oferi gratis Guvernul lui Emil Boc, sau le vom cumpăra, pe banii noştri, de pe la "Praktiker"?

Valentin Popa

Cealaltă faţă a Dubaiului

Miracolul edilitar, cu rădăcinile în uriaşele rezerve de petrol ale dşertului arabic şi ale platformelor marine alăturate, care este Dubai, impresionează în mod evident privitorul imaginilor care circulă pe internet. Poate una dintre cele mai emoţionante imagini primite de noi este cea în care celebrele turnuri dovedesc faptul că au ieşit din categoria "zgârâie nori", intrând în categoria "străpunge nori" (vezi imaginea de jos).
O cunoştinţă de-a noastră, o distinsă doamnă care nu ratează niciodată oportunităţile de călătorie, a ajuns, în răgazul pentru profesori care este sesiunea de examene (cea de iarnă), în miraculosul, ciudatul, neobişnuitul Dubai. S-a întors dezamăgită. Furtunile deşertice umplu oraşul de nisip, iar sticlăria vestitelor turnuri e garnisită cu un strat permanent pulbere. Dacă mai eşti şi martor la o furtună de nisip, ţi-ai completat dezamăgirile. (V.P)

Qvo vadis Democraţia?

Aflu din blogul scriitorului Liviu Ion Stoiciu (www.liviuioanstoiciu.ro), din articolul Care e miza punerii pe labe a presei scrise centrale (postat pe 8 martie 2010), că , strâns cu uşa, "mogului de presă", Sorin Ovidiu Vântu, a lichidat trei dintre cotidianele centrale care stânjeneau actuala putere, Cotidianul, Ziua şi Gardianul şi că nici Jurnalul naţional (al "mogulului" Voiculecu) " nu se simte prea bine", astfel încât, gândim noi, în condiţiile în care Executivul a pus cu botul pe labe celelalte două puteri formale ale statului democratic, Puterea Legislativă şi Puterea judecătorească (vezi articolul anterior Haos legislativ), se pregăteşte şi se realizează acum îngenunchierea presei, cotate ca cea de-a patra putere (informală, desigur) din statul democratic. Asistăm, neputincioşi, la "putinizarea" tot mai agresivă a României. Qvo vadis, Democraţia?

Haos legislativ

Trăim într-o ţară în care nu mai ştii încotro s-o apuci, din pricina batjocoririi legilor. O ţară cu legi care nu se aplică decât dacă beneficiarii se adresează justiţiei. Am în vedere, desigur, legea majorării salariilor cadrelor didactice cu 50%, pe care cu atâta entuziasm au votat-o, în prag de alegeri, parlamenarii, iar preşedintele ţării s-a grăbit s-o valideze pentru a-i crea dificultăţi premierului de atunci,. Călin Popescu-Tăriceanu, şi guvernului său liberal. Noul ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, autoarea proiectului de lege propus de P.S.D. când se afla în opoziţie, în 2008, în noua postură, cea de ministru al unui cabinet de coaliţie P.D.L. - P.S.D. (primul guvern Boc) a început să dea din colţ în colţ şi să-şi ceară scuze. Unele organizaţii sindicale judeţene au reacţionat şi au dat în judecată ministerul şi au câştigat. Un cadru didactic din judeţul Buzău m-a anunţat fericit că s-a câştigat, după vreun an de judecată, procesul şi că angajaţii şcolilor buzoienei au început să primească, din ianuarie, salarii mărte. La ştirile de astăzi, 9 martie, aflu cu surprindere, că pe luna februarie cuantumul ridicat de profesori s-a micşorat cu 30-40%, adică executivul, cel care a nesocotit hotărârea puterii legislative (faimoasa lege de majorare a salariilor) a decis să calce în picioare şi deciziile puterii judecătoreşti. A ajuns iarăşi executivul singura putere în stat? Doamne, ocroteşte-i pe români!