Democraţia şi sprijinul popular

Multă lume confundă democraţia (puterea poporului, mai modern, a societăţii civile, de a rezista împotriva tendinţelor reprezentanţilor cârmuirii de monopolizare a puterii politice şi de restrângere a sferei libertăţii individuale) cu demogogia (demos - popor, agoge - conducere, cu sensul de conducere a poporului cu mijloace incorecte moral, neloaiale, profitând de naivitatea mulţimii).
Marii profitori din toate timpurile s-au servit de buna preţuire de care se bucură democraţia în ochii mulţimii şi au recurs frecvent la scenarii în care se imitau gesturile comportamentului democratic. Să ne amintim de celebrele înregistrări ale aplauzelor care erau declanşate strategic în anumite pauze retorice ale discursului ceauşist, de ovaţiile repetate în şedinţele de antrenament dinaitea participării la miting. Să ne amintim de mitingul însuşi ca modalitate de simulare a comportamentului democratic, dar şi de faptul că ultimul miting ordonat de dictator a însemnat şi începutul revoluţiei anticomuniste din Bucureşti.
Aceste gânduri mi-au fost declanşate de mişcările de susţinere populară a unor primari arestaţi recent. Pentru mine nu e nici un dubiu (deşi nu dispun de probe) că aceste proteste nu au fost câtuşi de puţin spontane, ci produse tipice ale unor manipulări demagogice, având ca scop intimidarea puteii judecătoreşti. Nu sunt expresii ale democraţiei înţelese în sensul consacrat al termenului, ci expresii ale demagogiei postcomuniste, în care gesturile democratice (protestele, mitingurile) sunt folosite ca paravan al intenţiilor manipulatorii sau de presiune. Antonie Solomon este prezent în politica postcomunistă din 1990, ba ca independent, ba ca membru al PSD, iar din 2005 - ca membru al PD-L, având funcţia de primar, din 2004. Un destin tipic pentru un traseist politic, adică pentru un politician fără verticalitate. Traficul de influenţă de care este acuzat nu ne miră. Celălalt, Cristian Anghel, măcar s-a dovedit consecvent unei doctrine politice: cea liberală. Dar reflexele demagogice, de expresie comunistă, se pare că nu au culoare politică. Antonie Solomon are şi un blog (construit, probabil, de slugile lui, după arestare), având o denumire care sugerează contestarea deciziilor procurorilor: Un suflet mare nu poate fi închis niciodată (http://antoniesolomon.blogspot.com/2008/01/bine-ai-venit-pe-paginea-mea-de-blog.html), cu o prezentare de slide-uri ce aminteşte de cel mai iubit fiu al poporului înconjurat de mulţime în vizitele lui de lucru.
Toate aceste batjocoriri ale gesturilor democratice îm amintesc de o scenă din primăvara anului 1990, când poporul se pregătea pentru primele alegeri libere de după totalitarismul comunist, petrecută la Brăila, cu prilejul mitingului electoral, organizat pentru susţinerea de către adepţii orientării liberale a candidatului Radu Câmpeanu. Întâlnirea s-a realizat în sala fostului cinematograf Republica (Bulevard) şi a fost tulburată, după vreo două ore, de gălăgie mare şi bătăi în uşă. Cu prilejul evacuării participanţilor sub protecţia poliţiştilor, am văzut câteva sute de bărbaţi, cu feţele transfigurate de băutură, cu comportament şi limbaj violent, care scuipau, înjurau şi acuzau de trădare de ţară pe cele câteva sute de participanţi (bărbaţi şi femei), îmbrăcaţi elegant şi bine parfumaţi, cum este de regulă electoratul liberal. Am aflat ulterior că agresorii erau lucrătorii de la salubritate, instruiţi şi aţâţaţi să demonstreze voinţa poporului. Dacă mai adăugăm şi faptul că fostul prim-secretar PCR al judeţului Brăila, Anton Lungu, mulţi ani (1994-2000) chiar primar al Municipiului Brăila, a fost, mai spre mijlocul vieţii, director al întreprinderii care se ocupa de salubritatea oraşului, nu e greu de dedus cam cine se afla în spatele acesotr comportamente "democratice".

A treia putere şi caracatiţa

Ziua de ieri, 24 martie 2010, a fost numită de către comentatorii posturilor de televiziune o zi istorică. Pentru prima data, din cei douăzeci de ani de de viaţă parlamentară posttotalitară, o cameră a Parlamentului, Senatul, a ridicat imunitatea parlamentară unuia dintre membrii ei, senatorul PSD Cătălin Voicu, dând astfel undă verde procurorilor de la D.N.A pentru a solicita unei in stanţe arestarea preventivă a inculpatului.
Parchetul şi toate celelalte structuri asociate (Direcţia Naţională Anticorupţie - D.N.A. Agenţia Naţională de Integritate - A.N.I.) par a reprezenta, la ora actuală, cele mai dinamice şi mai îndrăzneţe structuri ale celei de treia dintre puterile statului democratic - puterea judecătoarească. Oricum s-ar comenta activităţile acestor structuri (că ar fi sub comanda Cotroceniului, de exemplu), cert este faptul că, în ultimii ani, am asistat la gesturi îndrăznele în lupta cu structurile mafiote care au acaparat viaţa politică românească. Anchetele realizate până în prezent de procurorii de la parchete şi D.N.A au dus la înaintarea către instanţele de judecată a multor dosare, inclusiv ale unor reprezentanţi cu nume grele ale puterii executive (cazul celor trei primari de municipii arestaţi, unii deintre ei chiar condamnaţi de instanţe supreme - curţi de apel). Demersurile urmează o traiectorie care se cam repetă: Procurorii cer instanţelor de fond (din judecătorii şi tribunale) condamnări aspre, acestea găsesc solicitarea nefondată şi decid punerea în libertate, procurorii fac apel la instanţe supreme care decid condamnarea la câţiva ani de temniţă. Scenariul conform căruia aceşti aprigi "băieţi" acţionează la comanda Cotroceniului, scenariu pus în mişcare cu prilejul arestării lui George Becali, nu se pea susţine. Sabia procurorilor a lovit, şi încă drastic, şi în lideri PD-L, partid din care provine actualul preşedinte: Mircea Gutău, fostul primar al Municipiului Râmnicu Vâlcea, condamnat la 3 ani şi jumătate, după 3 ani de frecuş prin instanţele de judecată, şi Antonie Solomon, primar al Craiovei, arestat recent pentru aceeaşi veche boală, atât de potrivită mediului politic românesc: corupţia. Tot pentru fapte de corupţie a fost condamnat recent (şi tot de o instanţă supremă - Curtea de Apel Cluj) şi primarul Municipiului Baia Mare, liberalul Cristian Anghel. Cătălin Voicu, ultimul mare Boss politic vizat de D.N.A. este senator P.S.D. Aşadar, cele mai importante dintre patidele politice din România au nume grele condamnate definitiv sau sau aflate în anchetă. În aceste condiţii, se mai poate vorbi de o manipulare, de la vârf, a activităţii structurilor superioare de anchetă? Nu ni se pare rezonabil!. Oricum, ar fi o mare dezamăgire pentru fanii integrităţii morale dacă s-ar confirma un astfel de scenariu. Deocamdată preferăm să fim optimişti.
Un alt aspect ni se impune ca surprinzător în cazurile analizate: folosirea blasfemitorie a gesturilor specifice democraţiei în contracarearea acţiunilor structurilor de anchetă şi de decizie judecătorească supremă: demonstraţiile populare în şprijinul primarilor corupţi: şi la Craiova, unde s-a lansat această modă şi, mai recent, la Baia Mare. În ambele cazuri, cei vizaţi şi-au mobilizat ciracii pentru a organiza mişcări de stradă care să intimideze cea de-a treia putere a statului care a început, iată, şă-şi arate, din ce în ce mai eficient, muşchii.

O ipoteză între infirmare şi confirmare

În articolul din 14 martie 2010, avansam ipoteza că mişcarea sindicală de astăzi se dovedeşte oarecum paralizată din pricina faptului că majoritatea membrilor, fiind formată din clienţi ai băncilor care abia-şi mai trag sufletul din pricina poverii datoriilor, nu mai este dispusă pentru participarea la greve, deoarece orice zi neplătită poate duce la incapacitatea de plată a datoriilor catre bănci. Au urmat evenimente aparent contradictorii în ce priveşte verificarea ipotezei. Pe de o parte, sisndicaliştii de la Metrou au căzut la pace cu întreprinderea şi guvernul şi au renunţat la greva anunţată (eveniment de confirmare), pe de altă parte, sindicatele din Învăţământ par a-şi radicaliza atitudinea, ameninţând inspectoratele şi ministerul de resort cu o serie de acţiuni revendicative, din care nu este exclusă nici greva. Deja, de luni 22 martie în multe şcoli nu se mai pun note în cataloage, dar se realizează activitatea didactică, deci salariile nu vor fi ameninţate şi nici capacitatea de palta a datoriilor bancare. Dascălii buzoieni au fost efectiv în grevă în saptămâna 15-19 martie (eveniment de infirmare), după ce au constata că salariile pe februarie au fost drastic amputate ca efect al legii salarizarii unitare, dar şi al sistării drepturilor salariale obţinute de buzoieni în instanţele de judecată, unde au cerut sa se aplice Legea care prevedea majorarea salariilor cadrelor didactice cu 50%, adoptată de Parlament din raţiuni electorale şi promulgată de Preşedinte, tot din astfel de raţiuni, în octombrie 2008. Guvernul în funcţiune atunci (Tăriceanu) a declarat că nu sunt resurse în buget pentru o astfele de majorare, dar a hotărât o creştere salarială de 17 procente, din cele 50 prevăzute de lege, atât cât permiteau în acel moment resursele bugetare. Salariaţii din învăţământul buzoian, care s-au simţit confortabil 1-2 luni cât s-au obţinut drepturile salariale derivate din lege, câştigate în tribunale, s-au trezit la jumătatea lui martie, când s-au făcut plăţile pentru februarie, cu pierderi din trei direcţii: legea salarizării unitare, despre care guvernanţii declară sus şi tare că nu diminuează salariile, sistarea de la plată a drepturilor câştigate în instanţă şi sistarea majorării de 17% ordonate de gunern începând cu luna noiembrie 2008. Constatând că salariile s-au înjumătăţit, în majoritatea şcolilor buzoiene s-a intrat în grevă. Acţiunea de protest a durat 5 zile, apoi, începând cu ziua de luni 22 martie, s-au aliniat şi dascălii buzoieni la calendarul protestelor hotărât de federaţiile sindicatelor din învăţământ.

Ne întrebăm: grevele dascălilor din judeţul Buzău reprezintă o infirmare a ipotezei noastre? Nu cred. Ele au fost un foc de paie, un efect al revoltei spontane generate de şocul pierderilor salariale. Când furia s-a temperat şi s-a reîntronat raţiunea, cadrele didactice buzoiene s-au întors în clase, aliniindu-se la mişcările de protest fără costuri salariale, ale federaţiilor sinddicatelor din învăţământ.

Anecdotele de altădată, ca nişte cozi de cometă

Relatam în ultimul articol (Sindicatele şi sistemul bancar) anecdota cu frânghia şi săpunul, care a pare a fi din nou de actualitate), dar credeam ca mă voi limita la aceasta. Gesturile politice ale celor ce ne conduc la vârf ne obligă să nu ieşim din zona anecdoticului, care ne însoţeşte în traiectoria noastră spre viitor ca o coadăi de cometă.

Într-un alt interviu închipuit, reporterul (de la un jurnal străin, desigur) l-ar fi întrebat pe Ceauşescu. " - Este adevărat că în România se trăieşte iarna în frig şi uneori fără electricitate?" "Da, a sunat răspunsul, dar n-a murit nimeni din asta!" A doua întrebare:
"- Este adevărat că, în România, magazinele alimentare sunt goale şi oamenii nu mai au ce pune pe masă?" "- Da, confirmă dictatorul, dar să ştiţi că n-a murit nimeni din asta!" A treia întrebare: "- N-aţi încercat şi cu ceanură?"
Ne-am amintit de această anecdotă ieri când am aflat de la Realitatea TV că actualul Ministru al Educaţiei (Funeriu), iritat de insistenţele reporterilor privitoare la salariile mici ale dascălilor, le-ar fi răspuns ca în aecdota de mai sus: "N-a murit nimeni din asta". Răspuns tipic pentru un gen de discurs politic caracterizat prin aroganţă, cinism şi lipsă de respect faţă de reprezentanţii presei şi faţă de cetăţeni, în general. Presa liberă, atât cât a mai rămas din ea, e resiţită tot mai mult ca o piatră de moară pe umerii "democratiei". Guvernările "democrate" de la noi n-au nimic cu democraţia ca decor (care poate fi oricând fentată prin simularea conducerii colective, prin malversaţiuni electorale), dar reprezentanţii presei irită prin tupeul pe care îl exersează în seminariile şcolilor de jurnalism şi, de aceea, oamenii politici, nedemocraţi prin structura lor (vezi celebrul caz al lui "Bai, animalule!", expresie adresată de Iliescu unui jurnalist constănţean pe la începuturile democraţiei noastre), intră în fibrilaţie psihică atunci când sunt luaţi la întrebări, cu formulări directe, care, adesea, conţin un ton dezaprobator, ieşind astfel la lumină reacţii atât de neinspirate precum cea a tânărului ministru al învăţământului.
Finalul anecdotei i-ar putea inspira D-lui Funeriu o soluţie la dificila problemă a eliminării din învăţământ a celor 15000 de posturi. Nu s-ar putea încerca şi cu puţină ceanură?
Valentin Popa

Sindicatele şi sitemul bancar

Abuzurile Guvernului Boc sunt atât de vizibile încât nu ne vine să credem că nu mai există reacţie de protest din partea celor afectaţi, ca şi cum sindicatele ar fi drogate iar sindicaliştii şi-au regăsit puterea de răbdare de pe timpuri. Îmi amintesc de o anecdotă în care Ceauşescu ar fi vrut să demonstreze Occidentului că în România există democraţie şi că, printre alte drepturi, este respectat şi dreptul la proteste, demonstraţii, greve. Dar cum să demonsreze când oamenii nu aveau curaj să iasă în stradă? Sperând că în cele din urmă (după mai multe provocări şi asmuţiri ale spiritului protestatar, soldate cu eşec) populaţia se va revolta la ameninţarea cu spânzurătoarea, o delegaţie a acesteia se prezintă la Conducător cu întrebarea: "Funia şi săpunul le aducem noi de-acasă sau le pune statul la diaspoziţie?". Demonstraţia cu privire la libera manifestare a atitudinilor protesatare, specifică regimurilor democrate, a căzut şi odată cu ea şi posibilitatea de a mai obţine împrumuturi din Occident.
Lipsa de reacţie a sindicatelor de astăzi, sentimentul care se creează la nivelul mentalităţii publicului că nu se mai poate face nimic, că depindem total de capriciile cârmuirii se explică prin faptul că majoritatea membrilor de sindicat est plătitoare de rate la bănci. Delirul generozităţii sistemului financiar de pe vremea credutului "doar cu buletinul" a dus la impovărarea cu datorii a celor mai mulţi dintre noi. Majoritatea românilor trăiec la limita subzistenţei după ce se achită facturile şi ratele la credite. O zi de grevă poate duce la neputinţa achitării unor rate sau la intrarea în situaţia de sărăcie severă a multor gospodării dotate cu combine frigorifice înalte, (dar goale), două-trei televizoare şi calculatoare şi alte minunăţii ale tehnicii pe care magazinele de tip "Altex" le vindeau cu atâta uşurinţă. Faptul că bugetarii au înghiţit în sec şi nu au reacţionat când guvernul i-a trimis în "libere" neplătite în preajma Crăciunului e o dovadă că în momentul de faţă Guvernul poate să ia orice decizie, deoarece opoziţie nu mai există. Gesturile de fandare sindicală nu mai impresionează pe nimeni. Nu cred că liderii sindicali (sau nu toţi) sunt vânduţi puterii, cum se mai comentează uneori, dar efectiv sindicaliştii nu-şi mai dau semnătura pentru declanşarea grevei de teama băncilor. Şi uite-aşa, uşor-uşor, vom suporta, ca pe timpuri, orice bădărănie guvernamentală şi mă tem că nu mai este mult până ne va preocupa din nou problema frânghiei şi săpunului. Ni le va oferi gratis Guvernul lui Emil Boc, sau le vom cumpăra, pe banii noştri, de pe la "Praktiker"?

Valentin Popa

Cealaltă faţă a Dubaiului

Miracolul edilitar, cu rădăcinile în uriaşele rezerve de petrol ale dşertului arabic şi ale platformelor marine alăturate, care este Dubai, impresionează în mod evident privitorul imaginilor care circulă pe internet. Poate una dintre cele mai emoţionante imagini primite de noi este cea în care celebrele turnuri dovedesc faptul că au ieşit din categoria "zgârâie nori", intrând în categoria "străpunge nori" (vezi imaginea de jos).
O cunoştinţă de-a noastră, o distinsă doamnă care nu ratează niciodată oportunităţile de călătorie, a ajuns, în răgazul pentru profesori care este sesiunea de examene (cea de iarnă), în miraculosul, ciudatul, neobişnuitul Dubai. S-a întors dezamăgită. Furtunile deşertice umplu oraşul de nisip, iar sticlăria vestitelor turnuri e garnisită cu un strat permanent pulbere. Dacă mai eşti şi martor la o furtună de nisip, ţi-ai completat dezamăgirile. (V.P)

Qvo vadis Democraţia?

Aflu din blogul scriitorului Liviu Ion Stoiciu (www.liviuioanstoiciu.ro), din articolul Care e miza punerii pe labe a presei scrise centrale (postat pe 8 martie 2010), că , strâns cu uşa, "mogului de presă", Sorin Ovidiu Vântu, a lichidat trei dintre cotidianele centrale care stânjeneau actuala putere, Cotidianul, Ziua şi Gardianul şi că nici Jurnalul naţional (al "mogulului" Voiculecu) " nu se simte prea bine", astfel încât, gândim noi, în condiţiile în care Executivul a pus cu botul pe labe celelalte două puteri formale ale statului democratic, Puterea Legislativă şi Puterea judecătorească (vezi articolul anterior Haos legislativ), se pregăteşte şi se realizează acum îngenunchierea presei, cotate ca cea de-a patra putere (informală, desigur) din statul democratic. Asistăm, neputincioşi, la "putinizarea" tot mai agresivă a României. Qvo vadis, Democraţia?

Haos legislativ

Trăim într-o ţară în care nu mai ştii încotro s-o apuci, din pricina batjocoririi legilor. O ţară cu legi care nu se aplică decât dacă beneficiarii se adresează justiţiei. Am în vedere, desigur, legea majorării salariilor cadrelor didactice cu 50%, pe care cu atâta entuziasm au votat-o, în prag de alegeri, parlamenarii, iar preşedintele ţării s-a grăbit s-o valideze pentru a-i crea dificultăţi premierului de atunci,. Călin Popescu-Tăriceanu, şi guvernului său liberal. Noul ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, autoarea proiectului de lege propus de P.S.D. când se afla în opoziţie, în 2008, în noua postură, cea de ministru al unui cabinet de coaliţie P.D.L. - P.S.D. (primul guvern Boc) a început să dea din colţ în colţ şi să-şi ceară scuze. Unele organizaţii sindicale judeţene au reacţionat şi au dat în judecată ministerul şi au câştigat. Un cadru didactic din judeţul Buzău m-a anunţat fericit că s-a câştigat, după vreun an de judecată, procesul şi că angajaţii şcolilor buzoienei au început să primească, din ianuarie, salarii mărte. La ştirile de astăzi, 9 martie, aflu cu surprindere, că pe luna februarie cuantumul ridicat de profesori s-a micşorat cu 30-40%, adică executivul, cel care a nesocotit hotărârea puterii legislative (faimoasa lege de majorare a salariilor) a decis să calce în picioare şi deciziile puterii judecătoreşti. A ajuns iarăşi executivul singura putere în stat? Doamne, ocroteşte-i pe români!